Idei de retinut
Furnicilor nu le plac castravetii. Inconjurati ascunzisurile acestora cu coji de castravete.
Daca vrei sa obtii un cub transparent de gheata, fierbe apa inainte.
Oglinda ta va straluci, daca o cureti cu White Spirt (diluant de vopsele). S-a imprimat o guma de mestecat in materialul hainelor tale ? Pune-le pentru o ora in congelator. Hainele tale albe nu sant suficient de albe ? Inmoaie-le in apa calda timp de 10 minute, impreuna cu o felie de lamaie. Parul tau nu are luciu suficient? Umezeste-ti parul cu o lingurita de otet, si pe urma sa-l speli. Ca sa reusesti sa storci integral zeama lamailor, tine-le o ora in apa calda inainte de a le stoarce. Pentru a evita mirosul neplacut la fierberea verzei, pune o felie de paine pe varza. Pentru a nu amesteca painea cu varza, felia se introduce intr-o punga de panza rara.
Lacrimezi, daca tai ceapa, - mesteca o guma de mestecat.
Pentru a fierbe mai repede cartofii, decojeste-i numai pe o parte.
Pata de cerneala pe haine ? Pune un strat gros de pasta de dinti pe pata, lasa-l sa se usuce si numai dupa aceea sa-o speli.
Vrei sa scapi de soareci si sobolani, presara praf de piper negru in zona unde se ascund. Se vor duce in alta parte !
Proverb chinezesc:
Daca tu poti profita de un lucru, ce ti-a fost impartasit de altii, la randul tau ai si tu obligatia, de a-l impartasi cu altii !
Deci, procedeaza la fel ca mine!
|
joi, 25 iulie 2013
|
Acest mesaj si orice fisiere sau documente atasate contin informatii confidentiale, clasificate conform regulilor interne ROMTELECOM. Mesajul este destinat doar persoanei sau entitatii adresate si altora autorizati sa-l primeasca. Daca dvs. nu sunteti in aceasta situatie, prin aceasta va informam ca orice dezvaluire, copiere, distribuire sau orice alta actiune bazata pe continutul acestor informatii este strict interzisa si pot fi aplicate sanctiuni, potrivit legii. Daca ati primit acest mesaj din greseala, va rugam sa ne informati imediat si sa stergeti mesajul din sistemul dvs. De asemenea, va rugam sa tineti cont ca transmisia nu poate fi garantata ca fiind sigura sau fara erori. Va multumim!
|
miercuri, 24 iulie 2013
Din "Puterea
vindecatoare a bolii-Importanta si
semnificatia simptomelor bolii"
de Thorwlad
Dethlefsen (psiholog umanist holistic) si
Ruediger Dahlke
(medic)
reiese in
sfarsit o imagine clara a cancerului.
Cancerul
Pentru
a înţelege cancerul este deosebit de important să gândim
analogic. Trebuie să devenim conştienţi de
faptul
că fiecare totalitate resimţită sau definită de noi (o unitate
printre alte unităţi) este, pe de o parte, parte
a
unui întreg mai mare şi, pe de altă parte, este totodată
alcătuită din multe alte întreguri. Aşa, de exemplu,
pădurea
(ca totalitate definită) este atât parte a întregului mai mare
numit „peisaj" cât şi alcătuită din mulţi
„copaci"
(totalităţi mai mici). Acelaşi lucru este valabil şi pentru „un
copac". El este parte a pădurii şi
constă,
la rândul său, din trunchi, rădăcini şi coroană. Astfel,
trunchiul se raportează la copac aşa cum se
raportează
copacul la pădure şi pădurea la restul peisajului.
Un
om este o parte a omenirii şi constă la rândul său din organe
care sunt parte a unui om, fiind totodată
alcătuite
din multe celule, care reprezintă din nou, părţi ale organelor.
Omenirea aşteaptă de la fiecare om în
parte
ca el să se comporte pe cât posibil aşa cum o cere evoluţia, şi
aşa cum este cel mai bine pentru
supravieţuirea
omenirii. Omul aşteaptă de la organele sale ca ele să funcţioneze
aşa cum este necesar pentru
supravieţuirea
lui. Organul aşteaptă de la celulele sale ca ele să-şi
îndeplinească sarcina aşa cum este necesar
pentru
supravieţuirea lui.
în
cadrul acestei ierarhii, care mai poate fi încă prelungită în
ambele direcţii, fiecare întreg individual (celulă,
organ,
om) se află mereu în conflict între viaţa proprie, personală, şi
subordonarea faţă de interesele unităţii
imediat
superioare. Orice structură complexă (omenire, stat, organ) este
dependentă în funcţionarea sa de
faptul
ca, pe cât posibil, toate părţile sale să se subordoneze ideii
comune şi să-i slujească. Orice sistem
suportă,
în mod normal, emanciparea câtorva membri, fără ca întregul să
fie periclitat. Există totuşi o
139
valoare
limită la depăşirea căreia întregul este periclitat în privinţa
existenţei sale.
Astfel,
un stat poate suporta câţiva cetăţeni care nu lucrează, care se
comportă asocial sau se mobilizează
împotriva
statului. Dar dacă acest grup de oameni, care nu se identifică cu
ţelurile statului, creşte peste
măsură,
el va deveni, începând de la un anumit moment, un adevărat pericol
pentru întreg şi va periclita
existenţa
întregului în cazul în care obţine predominanţa. Este drept că
statul va încerca vreme îndelungată
să
se ferească de această evoluţie şi să-şi apere propria
existenţă, dar dacă nu-i reuşesc aceste încercări
prăbuşirea
sa va fi sigură. Posibilitatea cu cea mai bună perspectivă ar
consta în readucerea la timp la
ordinea
comună a micilor grupuri de cetăţeni evadaţi din sistem, prin
faptul că li se oferă o posibilitate
atractivă
de a colabora la ţelurile comune. Suprimarea sau exterminarea cu
forţa a celor care gândesc altfel,
promovate
în majoritatea cazurilor de către stat, nu a fost niciodată
încununată de succes pe lungă durată, ci
mai
degrabă acest comportament al statului a accelerat ajungerea la
haos. Din punctul de vedere al statului,
forţele
care i se opun sunt duşmani periculoşi care nu au alt ţel decât
distrugerea bunei şi vechii ordini şi
răspândirea
haosului.
Acest
mod de a vedea lucrurile este corect - dar numai din acest punct de
vedere. Dacă am chestiona
oamenii
care se ridică împotriva acestei ordini, am afla alte argumente
care sunt, la rândul lor, corecte - din
punctul
lor de vedere. Cert este că ei nu se identifică cu ţelurile şi
părerile statului lor, ci au propriile lor
intenţii
şi interese, pe care ar voi să le vadă înfăptuite. Statul
pretinde ascultare, grupurile vor libertate pentru
înfăptuirea
propriilor lor idei. Ii poţi înţelege şi pe unii şi pe alţii,
dar nu este simplu ca ambele interese să se
înfăptuiască
simultan, fără jertfă.
Sensul
acestor rânduri nu este în niciun caz acela de a dezvolta teorii
sau confesiuni politice sau sociale, ci
mai
degrabă acela de a expune procesul cancerului la un alt nivel, în
scopul de a extinde puţin punctul de
vedere
de cele mai multe ori îngust din care este considerat cancerul.
Cancerul nu este un proces izolat, care
să
apară în forma maladivă cunoscută, ci mai degrabă găsim
140
în
cancer un proces foarte diferenţiat şi foarte inteligent, de care
au parte oamenii la fel de mult şi la toate
celelalte
niveluri. Aproape în cazul tuturor maladiilor vieţuim încercarea
corpului de a face faţă unei
dificultăţi
periclitate în funcţia sa, prin măsuri potrivite. Dacă
organismului îi reuşeşte acest lucru, vorbim
despre
însănătoşire (care poate fi mai mult sau mai puţin desăvârşită).
Dacă nu-i reuşeşte şi este înfrânt în
strădaniile
sale, vorbim despre moarte.
Dar
în cazul cancerului vieţuim ceva fundamental opus: corpul vede cum
propriile sale celule îşi modifică
tot
mai mult comportamentul şi printr-o diviziune plină de hărnicie
încep un proces care, prin sine însuşi, nu
cunoaşte
oprire, iar oprirea intervine exclusiv datorită epuizării gazdei (a
terenului nutritiv). Celula
canceroasă
nu este, ca în cazul bacteriilor, viruşilor sau toxinelor, ceva
venit din afară care să pericliteze
organismul,
ci ea este o celulă care îşi pusese până atunci întreaga
activitate în slujba organului şi cu aceasta
în
slujba întregului organism, pentru ca acesta să aibă cele mai bune
şanse de supravieţuire. Dar ea şi-a
schimbat
brusc dispoziţia, părăsind identificarea comună. Ea începe să-şi
dezvolte propriile ţeluri şi să le
împlinească,
fără să ia în considerare nimic altceva. Ea îşi încheie
activitatea de până atunci a realizării unei
funcţii
organice specifice, punând pe primul plan propria proliferare. Ea nu
se mai comportă ca membru al
unei
fiinţe vii multicelulare, ci regresează pe treapta de existenţă
evolutivă anterioară, de unicelular. Ea îşi
extinde
rapid activitatea haotică de divizare, fără să ţină cont de
nimic, nici măcar de graniţele morfologice
(infiltraţie),
creându-şi pretutindeni puncte de sprijin (formarea de metastaze).
Ea foloseşte restul celulelor
organismului,
din alianţa cărora a ieşit prin comportamentul său, drept gazdă
pentru propria hrănire.
Creşterea
şi înmulţirea celulelor canceroase are loc atât de repede încât
aprovizionarea lor prin vasele de
sânge
nu poate fi realizată decât parţial. în acest caz, celulele
canceroase trec de la respiraţia pe bază de
oxigen
la forma primitivă a fermentaţiei. Respiraţia este dependentă de
comunitate (schimb), fermentaţia o
poate
face fiecare celulă pentru sine.
315
Această
extindere extremă a celulelor canceroase îşi află capătul numai
după ce a consumat literalmente
omul
pe care şi l-au făcut teren nutritiv. Celula canceroasă eşuează
cândva din cauza problemelor de
aprovizionare.
Până la acel moment, proliferează, i Se pune întrebarea de ce o
celulă, cândva atât de
cuminte,
L începe să facă toate astea? însă motivaţia sa trebuie să fie
urmărită. Ca membru ascultător al
omului
multicelular, ea trebuia să execute exclusiv o activitate prescrisă
anterior, care era utilă
multicelularului
în supravieţuirea sa. Ea era o celulă printre multe altele, care
trebuia să execute o muncă
neatrăgătoare
„pentru un altul". Ea a şi făcut mult timp acest lucru. Dar
cândva, organismul şi-a pierdut
caracterul
atractiv drept cadru pentru dezvoltarea celulei. O fiinţă
unicelulară este liberă şi independentă,
putând
face ceea ce vrea şi putând deveni nemuritoare prin reproducerea la
infinit. într-o fiinţă multicelulară,
celula
devine muritoare şi neliberă. De aceea nu este de mirare că celula
îşi aminteşte de libertatea
anterioară,
dorind să se întoarcă în stadiul de unicelular pentru a-şi
împlini nemurirea pe cont propriu. Ea
supune
comunitatea de până atunci propriilor interese, şi începe să-şi
înfăptuiască libertatea printr-un
comportament
care nu mai ţine seama de nimic.
Este
vorba de un procedeu încununat de succes, a cărui greşeală devine
vizibilă abia mai târziu - şi anume
abia
atunci când se observă că jertfa celorlalţi şi folosirea lor ca
teren nutritiv aduc cu sine şi propriul sfârşit.
Comportamentul
celulelor canceroase este încununat de succes numai atâta timp cât
trăieşte omul ca gazdă.
Sfârşitul
său înseamnă şi sfârşitul dezvoltării canceroase.
Aici
se află mica greşeală, dar având consecinţe uriaşe, din cadrul
conceptului împlinirii, libertăţii şi
nemuririi.
Omul se dezice de vechea societate şi observă prea târziu că are
totuşi nevoie de ea. Desigur că
omul
nu este entuziasmat să-şi jertfească viaţa pentru viaţa
celulelor canceroase. Dar nici celula canceroasă
nu
a fost entuziasmată să-şi jertfească viaţa pentru om. Celula
canceroasă are argumente la fel de bune ca şi
omul,
numai că punctul ei de vedere este altul. Amândoi vor să trăiască
şi să-şi înfăptuiască interesele şi
ideile
de libertate. Fiecare dintre ei este dispus să-1 jertfească pe
celălalt în acest proces. în exemplul nostru
cu
statul era aceeaşi
141
situaţie.
Statul vrea să trăiască şi să-şi înfăptuiască ideile, iar
câţiva oameni care gândesc altfel vor şi ei să
trăiască
şi să-şi înfăptuiască ideile. Statul încearcă de aceea mai
întâi să-i jertfească pe rebeli. Dacă nu
reuşeşte
să facă acest lucru, revoluţionarii jertfesc statul. Niciuna
dintre cele două părţi nu ţine seamă de
cealaltă.
Omul operează, iradiază şi otrăveşte celulele canceroase atâta
timp cât o mai poate face - dacă, cu
toate
acestea, ele înving, îl vor jertfi pe om. Este străvechiul
conflict din natură: a mânca sau a fi mâncat. E
drept
că omul vede miopia celulelor canceroase şi faptul că acestea nu
ţin cont de el; dar vede el oare şi
faptul
că şi el însuşi se comportă exact la fel, că noi, oamenii,
încercăm să ne asigurăm Supravieţuirea după
acelaşi
concept al cancerului?
Aici
se află cheia maladiei cancerului. Nu este o întâmplare faptul că
timpul nostru suferă atât de mult de
cancer,
combătându-1 atât de înverşunat şi, în consecinţă, cu atât
de puţin succes (cercetările savantului
american
în domeniul cancerului Hardin B. Jones au drept concluzie faptul că
posibilitatea de supravieţuire a
pacienţilor
de cancer netrataţi pare să fie mai mare decât cea a pacienţilor
trataţi! Maladia cancerului este
expresie^a
timpului nostru şi a imaginii noastre colective despre lume. Noi
vieţuim în noi drept cancer un
aspect
pe care îl vieţuim şi în afară. Epoca noastră este
caracterizată printr-o expansiune care nu ţine cont de
nimic
şi o împlinire a propriilor interese. Oamenii încearcă să-şi
împlinească în viaţa politică, economică,
„religioasă"
şi privată propriile lor ţeluri şi interese, fără să ia în
considerare limitele „morfologice", ei
încearcă
să găsească pretutindeni puncte de sprijin pentru interesele lor
(metastaze), fiind dispuşi să accepte
doar
propriile lor idei şi ţeluri prin punerea tuturor celorlalţi în
slujba propriului lor avantaj (principiul
parazitismului).
Avem
cu toţii aceleaşi argumente ca şi celula canceroasă. Creşterea
noastră se desfăşoară atât de rapid încât
abia
dacă facem faţă cu aprovizionarea. Sistemele noastre de
comunicaţie sunt extinse în lumea întreagă, dar
comunicarea
cu vecinul sau partenerul nostru încă nu ne reuşeşte. Omul are
timp liber, fără să facă ceva util
cu
el. Noi producem şi distrugem alimente pentru a putea manipula
317
preţurile
în felul acesta^Putem călători comod în lumea întreagă pentru a
o cunoaşte, dar nu ne cunoaştem pe
noi
înşine^Filozofia timpului nostru nu cunoaşte un alt ţel decât
creşterea şi progresul. Se lucrează, se
experimentează,
se cercetează - şi de ce anume? De dragul cercetării! Care este
ţelul progresului? Un alt
progres!
Omenirea se află pe o cale fără ţel. De aceea trebuie să-şi
pună mereu noi ţeluri, pentru a nu ajunge
la
disperare. Orbirea şi miopia oamenilor timpului nostru nu sunt cu
nimic mai mici decât cea a celulelor
canceroase.
Pentru a realiza expansiunea economică a fost folosită decenii de-a
rândul lumea înconjurătoare
ca
teren hrănitor şi gazdă, pentru a constata astăzi „cu uimire"
că moartea gazdei conţine totodată şi propria
noastră
moarte. Oamenii consideră lumea întreagă drept teren nutritiv
pentru ei: plantele, animalele,
materiile
prime. Ei consideră că toate există numai pentru ca noi să ne
putem extinde fără limite pe suprafaţa
Pământului.
De
unde iau oamenii care se comportă în felul acesta curajul şi
impertinenţa să se plângă de cancer? La
urma-urmelor,
el este doar oglinda noastră - el ne arată comportamentul nostru,
argumentele noastre, ca şi
capătul
acestui drum.
Cancerul
nu trebuie învins - el trebuie înţeles pentru a ne putea înţelege
şi pe noi înşine. Dar oamenii vor să
distrugă
oglinzile dacă nu le place chipul lor oglindit în ele! Oamenii au
cancer pentru că ei sunt cancer.
Cancerul
este marea noastră şansă de a descoperi în el propriile noastre
greşeli şi erori de gândire. Să facem
de
aceea încercarea de a găsi punctele slabe ale conceptului pe care
îl folosim atât noi cât şi cancerul ca
imagine
despre lume. în ultimă instanţă, cancerul eşuează datorită
polarizării „eu sau societatea". El nu vede
decât
alternativa ori / ori, şi se decide de aceea pentru propria sa
supravieţuire pe care o consideră
"Omului
îi
lipseşte conştienta
unei Unităţi mai mari şi mai cuprinzătoare.
El
vede Unitatea
numai
în propria sa delimitare.
Această
neînţelegere a Unităţii o
are omul în comun cu cancerul.
Omul
se
delimitează
în conştienţă, delimitare
prin
care ia naştere sciziunea între „eu" şi „tu". Omul
gândeşte în „unităţi" fără a recunoaşte lipsa de sens
a
unui
astfel de concept.
Cu
cât un ego se delimitează mai mult, cu atât el îşi pierde simţul
pentru întreg, din care el este doar o parte.
In
ego ia naştere iluzia
faptului că ar putea face ceva „singur". Cuvântul german
allein (singur)
înseamnă,
textual, All-eins (toate unităţile) şi înseamnă A fi Una cu
Totul, şi nu înseamnă câtuşi de puţin
separarea
de rest. In realitate nu există o adevărată separare de restul
Universului. Numai eul nostru poate să-şi închipuie această
separare. In măsura în care eul se încapsulează, omul pierde acel
„religio", re-legarea sa
cu
temelia primordială a existenţei.
Egoul
încearcă să-şi satisfacă necesităţile, dictându-ne drumul pe
care să
mergem.
Eului îi place şi îi convine tot ceea ce serveşte delimitării şi
diferenţierii, pentru că el se simte mai
limpede
prin orice accentuare a graniţelor. Egoului îi este teamă numai de
Devenirea Una, pentru că aceasta
presupune
moartea sa. Egoul îşi apără existenţa cu multă cheltuială,
inteligenţă şi argumentare, punând în
slujba
sa cele mai sfinte teorii şi cele mai nobile intenţii - cu condiţia
să supravieţuiască.
...
Misticul
islamic Rumi cuprinde această temă într-un mod grandios, în
următoarea mică istorisire:
„Un
bărbat veni la uşa celui venerat şi ciocăni în uşă.
O
voce întrebă: <Cine este acolo?>.
<Eu
sunt>,
răspunse
el.
Atunci
vocea spuse: <Aici nu este suficient
loc pentru mine şi tine. Şi uşa rămase închisă.
După
un
an de singurătate şi lipsuri, omul veni din nou şi ciocăni în
uşă. Vocea dinăuntru întrebă: <Cine este
acolo?>.
<Tu
eşti!> - răspunse bărbatul. Şi uşa îi fu deschisă."
Atâta
timp cât eul nostru tinde spre viaţa veşnică ca
entitate delimitata de Tot, vom eşua la fel ca şi celula
canceroasă.
Celula
canceroasă
se
deosebeşte de celula corporală obişnuită prin supraevaluarea
egoului său.
In cadrul celulei, nucleul celular
corespunde
creierului. La celula canceroasă, nucleul dobândeşte tot mai multă
importanţă, crescând şi în
mărime
(cancerul este diagnosticat şi pe baza modificării morfologice a
nucleului celular). Această
modificare
a nucleului corespunde exagerării rolului gândirii egocentrice a
capului, de care este marcat
timpul
nostru.
Celula
canceroasă
işi caută viaţa veşnică în reproducerea şi expansiunea
materială. Atât
cancerul
cât şi omul
încă nu înţeleg că ei
caută
în
cadrul materiei ceva care nu poate fi găsit acolo,
anume
viaţa.
Ei confundă conţinutul cu forma şi încearcă să obţină
conţinutul dorit prin înmulţirea formei.
Iisus
spunea: „Cine vrea să-şi păstreze viaţa, o va pierde".
Toate
şcolile de iniţiere propovăduiesc de aceea, din timpuri străvechi,
calea inversă: jertfirea aspectului
formal
pentru a ajunge la conţinut sau cu alte cuvinte: egoul trebuie să
moară, pentru ca noi să putem fi
renăscuţi
în Sine.
Trebuie
remarcat că Sinele nu este Sinele meu, ci Sinele pur. El este
punctul central, care
există
peste tot. Sinele nu are o existenţă separată, deoarece cuprinde
tot ceea ce există. Aici nu se mai poate
pune
întrebarea: eu sau ceilalţi?
Sinele
nu cunoaşte un „ceilalţi", pentru că el cuprinde totul. Dar
un
asemenea
ţel acţionează asupra egoului, pe bună dreptate, ca fiind
periculos şi puţin atrăgător. De aceea nu
trebuie
să ne minunăm dacă
egoul face toate încercările posibile pentru a schimba acest ţel
al devenirii Una, cu ţelul unui ego puternic,
mare, înţelept şi iluminat.
Pe
căile ezoterice ca şi pe cele religioase, majoritatea călătorilor
eşuează
din
cauză că ei încearcă să intre împreună cu eul lor în ţelul
eliberării sau al iluminării.
Doar
foarte puţini îşi
dau
de fapt seama că eul lor, cu care se mai identifică încă, nu va
putea fi niciodată iluminat sau eliberat.
Marea
operă constă întotdeauna în jertfa eului, întotdeauna în
moartea egoului. Noi
nu ne putem elibera eul,
noi
ne putem doar desprinde de eul nostru şi atunci vom fi eliberaţi.
Teama care apare în majoritatea
cazurilor
în acest loc, de a nu mai exista ulterior, confirmă numai cât de
mult ne identificăm cu eul nostru şi
cât
de puţin ştim despre Sinele noastru.
Insă
tocmai aici se află posibilitatea rezolvării problemei noastre
referitoare
la cancer.
Abia atunci când
vom învăţa să punem treptat şi pas cu pas sub semnul întrebării
încremenirea
eului nostru şi delimitările noastre şi ne vom deschide, vom
începe să ne vieţuim ca parte a
întregului,
şi cu aceasta să preluăm şi responsabilitatea faţă de întreg.
Atunci vom înţelege şi că binele
întregului
şi binele nostru sunt una, pentru că noi, ca parte, suntem simultan
Una cu Totul (pars pro toto).
Astfel,
fiecare celulă conţine întreaga informaţie benefică a
organismului şi ea ar trebui doar să înţeleagă că
este
realmente întregul!
„Microcosmos
= Macrocosmos" ne învaţă filozofia hermeneutică.
Greşeala
de gândire constă în diferenţierea dintre „eu" şi „tu".
Astfel
ia naştere iluzia că eul ar putea
supravieţui
cel mai bine prin jertfirea lui „tu" şi folosirea lui ca
teren nutritiv. în realitate însă, destinele lui
„eu"
şi „tu", al părţii şi al întregului, nu pot fi separate.
Moartea
pe care celulele canceroase o inoculează
organismului
devine propria lor moarte, aşa cum moartea lumii înconjurătoare
include în sine propria
noastră
moarte. Celula
canceroasă crede într-un exterior separat de ea, aşa cum oamenii
cred într-o lume
exterioară.
Iar această credinţă este aducătoare de moarte. Remediul se
numeşte iubire. Iubirea vindecă,
pentru
că ea deschide graniţele si îl lasă pe celălalt să pătrundă
înăuntru, pentru a deveni una cu el.
Cel
care
iubeşte
nu-şi pune eul pe primul plan, ci vieţuieşte un întreg mai mare.
Cel
care iubeşte simte împreună cu cel iubit, ca şi cum ar fi el
însuşi. Acest
lucru
nu este valabil numai în domeniul uman.
Cine
iubeşte un animal nu îl poate considera numai din
punctul
de vedere economic, acela al unui furnizor de hrană. (Vezi
taierea-generarea suferintelor animalelor si consumul de carne din
societatea contemporana.)
Aici
nu se are în vedere o pseudo-iubire
sentimentală,
ci acea stare de conştientă care resimte într-adevăr ceva din
solidaritatea a tot ceea ce există, şi
nu
acel comportament frecvent, care încearcă să compenseze
sentimentele de vină datorate propriilor
agresiuni
refulate prin „fapte bune" sau o exagerată „iubire faţă
de animal".
Cancerul
indică o iubire
nevieţuită,
cancerul este iubire pervertită:
Iubirea
depăşeşte toate
graniţele şi toate limitele. In iubire se unesc şi se contopesc
contrariile. Iubirea este devenirea Una cu Totul, ea se extinde
asupra a toate şi nu se opreşte în faţa a nimic. Iubirea nu se
teme nici de moarte, căci iubirea este viaţă.
Cine
nu vieţuieşte această iubire în conştientă se află în
pericolul ca ea să coboare în corporalitate şi să încerce să-şi
împlinească acolo legile sub formă de cancer:
celula canceroasă învinge toate graniţele şi toate limitele.
celula canceroasă învinge toate graniţele şi toate limitele.
Cancerul
anulează individualitatea organelor.
Şi cancerul se extinde asupra a toate şi nu se opreşte în faţa a
nimic (metastaze). Nici
celula canceroasă nu se teme de moarte. Cancerul
este iubire la un nivel incorect. Desăvârşirea şi devenirea Una
se pot îndeplini doar în conştientă şi
nu
în cadrul materiei, pentru că materia este umbra conştientei. în
cadrul lumii trecătoare a formelor omul nu
poate
împlini ceea ce ţine de un nivel nepieritor. în ciuda tuturor
strădaniilor celor care vor să
îmbunătăţească
lumea nu va exista niciodată o lume sănătoasă fără conflicte şi
probleme, fără neînţelegeri şi
controverse.
Nu
va exista niciodată un om perfect sănătos, fără boală şi
moarte, nu va exista niciodată
iubirea
atotcuprinzătoare, pentru că lumea
formelor trăieşte din graniţe.
Dar toate ţelurile se pot împlini, de
către
oricine şi oricând, dacă omul stră-vede formele şi devine liber
în conştienta sa.
In
lumea polară iubirea
duce
la ferecare – în cadrul Unităţii, la iradiere. Cancerul
este simptomul neînţelegerii iubirii.
Cancerul
nu are respect decât faţă
de
iubirea adevărată. Simbolul iubirii adevărate este inima.
Inima
este singurul organ care nu poate fi atacat
de
cancer!
Societatea
contemporana e bolnava de cancer. Si e tratata simptomatic, nu pentru
a fi vindecata, ci pentru a i se prelungi agonia. Pentru ca suferinta
noastra e utila Sistemului
oficial, pe care il hraneste, caruia ii aduce profit si astfel Il
sfideaza pe Dumnezeu. "Boala lunga, moarte sigura."
De
unde rezulta si
falsitatea ideii ca vindecarea cancerului e posibila doar prin
alimentatie sau remedii naturiste.
Daca
alimentatia aceasta declanseaza catharsisul
la nivel cauzal, atunci vindecarea se poate produce, daca nu, nu.