Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Mihai Vodă

Una dintre icoanele făcătoare de minuni din Bucureşti, este icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Mihai Vodă. Ctitorie a Marelui Voievod Mihai Viteazul, mănăstirea fost ridicată la sfârşitul secolului al XVI-lea în urma unei făgăduinţe facută Sfântului Nicolae.

Din consemnările cronicarului muntean Radu Popescu şi ale cronicarului maghiar Szamosközy Istvan aflăm că, pe vremea când Mihai era Ban al Craiovei, fiind condamnat la moarte de către Alexandru Vodă cel Rău, în drum spre locul execuţiei, a cerut voie gărzilor să intre să se închine în Biserica Albă-Postăvari (demolata in timpul regimului comunist). Aici s-a rugat în faţa icoanei Sfântului Nicolae, căruia i-a făgăduit că-i va înălţa o mănăstire în apropiere, dacă îl scapă de la moarte. Rugăciunea i-a fost ascultată şi, ajuns la locul execuţiei, călăul, speriat de chipul măreţ al Banului Craiovei, a aruncat securea spunând ca nu poate sa-l omoare pe acest om. Scăpând de la moarte, Mihai şi-a ţinut făgăduiala şi a ridicat
Mănăstirea cu hramul Sfântului Nicolae, cunoscută sub numele de Mănăstirea Mihai Vodă, bijuterie arhitectonica, in prezent monument UNESCO.

În timpul regimului comunist, biserica a scăpat miraculos de buldozere. Se spune că în preziua demolarii, Ceauşescu ar fi avut un vis cumplit, ce l-a determinat să renunţe la demolare şi să accepte soluţia translatării.
Astfel, biserica a fost translatată 289 m din Dealul Spirii (Dealul Uranus) în spatele clădirilor ce mărginesc Splaiul Independenţei, pe strada Sapienţei, după care a fost închisa şi nu s-a mai slujit in ea până în anul 1994. Pe placa din curtea bisericii sunt înscrise următoarele cuvinte:

"Acest străvechi lăcaş ce strălucea odinioară pe Dealul Uranus, fiind cea mai frumoasă cetate medievală a scăpat de vitregiile vremurilor din urmă fiind strămutată în anul 1985 în strada Sapienţei. Din mila lui Dumnezeu,Biserica a fost redeschisă în anii de arhipăstorire a P.S. Teoctist Patriarh al BOR, sfinţită şi predată cultului la 17 aprilie 1994 de către P.S.Teodosie Snagoveanul şi încredinţată P.S. Preot Adrian Beldianu".

Din relatările părintelui paroh Adrian Beldianu aflăm că a doua zi după sfinţirea bisericii, doamnele venite pentru curăţenie au constatat că Icoana Maicii Domnului, pictată pe un fond albastru deschis, crăpata pe mijloc şi deteriorată, este fierbinte si nu poate fi scoasa din lada in care se afla.
Iniţial, parintele a crezut că Icoana s-a înfierbântat din cauza unor
posibile lumânări aprinse în faţa ei, dar în biserică nu ardeau lumănari şi atunci părintele cu bucurie amestecată cu teama sfânta a constatat că este vorba de o minune. Văzând starea Icoanei, s-a gândit că Maica Domnului îl îndeamnă pe această cale să o restaureze.

În timpul lucrării de restaurare, realizată de una dintre cele mai cunoscute restauratoare, specialistă în icoane cantacuzine, Irina Predescu, a ieşit la iveală inscripţia cu numele Icoanei, Odighitria, însemnul donaţiei facute de monahul Ioan din Rusicon (Muntele Sfânt), anul 1666 şi semnătura acestuia.
Odighitria (Hodighitria) înseamna "cea care te povaţuieşte şi care te
întampina", "te previne înainte de necazuri". Icoana era un dar pentru Mihai Viteazul, insa a ajuns la Bucuresti la mult timp dupa moartea voievodului.

Iubirea de odinioara

Viaţa sentimentală a boierilor de odinioară, precum Scarlat Bărcănescu, Ionel Isvoranu şi Mateiu Caragiale ori ale lui Mihail Kogălniceanu sau Alexandru Ioan Cuza ar fi putut colora cu succes paginile tabloidelor de astăzi.
Craii începutului de secol XX îşi condimentau viaţa cu dansuri şi desfrâuri cu ţigănci şi cinzeacă de trăscău, în zona Cişmigiu. „O tavernă din zona podului Cişmigiu era folosită că locuri de comemorare a orgiilor de către aventurieri nocturni precum Scarlat Bărcănescu, cel care făcea parte din generaţia imediat următoare regimului fanariot şi care cultiva „arta” de a fi golan şi de a cheltui banii părinţilor încă din timpul liceului. Învăţa pe-atunci la Sfântul Sava şi obişnuia că în momentul în care îi cădea o fată cu tronc - iar asta se întâmplă des- să se dueleze pentru ea”, povesteşte istoricul Adrian Majuru.
Provocat la duel
La fel s-a întâmplat şi atunci când consulul austriac Herr von Liehmann, prezent într-o vizită la Bucureşti , a curtat-o pe Elena Caragea, una dintre marile cuceriri ale lui Barcanescu care, pentru a se răzbuna pe nobilul străin că s-a dat la femeia lui a scris un pamflet defăimător la adresa sa, pe care l-a pus în circulaţie în timpul unui bal.

Marile idile se înfiripau la restaurantele de la şosea
După ce i-a căzut şi lui în mână un astfel de bileţel, Liehmann l-a provocat la un duel cu pistoale pe care tânărul crai l-a acceptat fără să clipească. Lupta urma să se dea în Grădina lui Scufa, unul dintre cele mai tradiţionale locuri ale vremii dedicate protipendadei bucureştene.
I-a fost frică să apară
Toată lumea a aşteptat cu sufletul la gură duelul, doar că Bărcănescu, din laşitate, nu s-a mai prezentat.
Cea mai mare ispravă a lui Scarlat Bărcănescu a fost însă s-o răpească pe Elena Caragea în noaptea nunţii ei cu tânărul logofăt Ion Balaceanu şi s-o ducă la Bărcăneşti , un sat de pe lângă Bucureşti.
„Până acolo a mers cu trăsura, timp în care, până la ieşirea din oraş descărca gloanţele unui revolver spre mirele lăsat de izbelişte. O luptă care s-a lăsat fără vărsare de sânge. Ajuns în satul natal, acesta a luat cu forţă un preot şi l-a obligat să-i căsătoreasc”, completează Adrian Majuru.
Ionel Isvoranu se uita sub fustele femeilor
Un alt playboy al începutului de secol a fost şi neînfricatul ofiţer Ionel Isvoranu, cel care avea o bandă ce teroriza Capitala la acea vreme.
Dar şi femeile, asta deşi era căsătorit cu Măria Creţeanu. La fiecare promenadă organizată pe Calea Victoriei, Isvoranu împreună cu prietenii săi obişnuia să le poruncească vânzătorilor de ziare să le ridice fustele doamnelor, chit că acestea erau însoţite la braţ de bărbaţii lor.

Ionel Isvoranu agăţa femei pe Calea Victoriei
„Era preocupat să admire de la mesele de pe trotuarul Căii Mogosoaiei ale cofetăriei Capşa, <> care îşi savurau îngheţată sau prăjitură din echipajele care circulau pe cea mai populată şi populară arteră a vechiului Bucureşti”, povesteşte scriitorul Constantin Balcabaşa într-una din cărţile sale.
Duel cu şeful Jandarmeriei
Duelurile din stradă ale colonelului erau stinse, de fiecare dată, de Jandarmerie, motiv pentru care, Isvoranu, sătul de intervenţiile militarilor, l-a provocat chiar pe şeful Jandarmeriei la duel, pe maiorul Fănuţă.
Locaţia aleasă a fost un pavilion de la Băneasa. Înarmat cu o spadă, Isvoranu şi-a înjunghiat adversarul, dar, pentru că era obez, cel din urmă a scăpat cu maţele neatinse.
Mateiu Caragiale, „sclavul” blondelor
În peisajul monden al acelor vremuri apare şi mai tânărul Mateiu Caragiale, fiul marelui dramaturg, cel care era cunoscut că „vâna” doar femei mai mari şi mai bogate decât el, doar pentru avere. „Era un simplu boier de la ţară ce se visa lord britanic şi care caută sa se îmbogăţească de pe spatele femeilor cu care umbla. În general, nu avea prieteni”, povesteşte istoricul Dan Falcan.

Mateiu Caragiale s-a căsătorit din interes
Obsedat mai mult de bani decât de femei, Mateiu Caragiale punea fiecare eşec sentimental pe seama lipsurilor financiare.
„Ca amoruri o duc prost şi cum sunt A¡ bout (fr.- la limită, n.n.) trebuie să pelotez o bonă. Caut pe Mme Ionescu şi n-o găsesc. Aci conservatorii sunt pe ducă, eu mă bucur, jubilez, Luca Sturdza şi-a dat demisia din postul de şef de cabinet, Vladoianu are nişte ponturi mari. Acum am aflat că făcea curte domnişoarei Chamberlain. E un mare ipocrit, eu mă fac că nu înţeleg nimic. Încolo ducem partidă dublă şi suntem veşnic impreuna”, consemnează acesta într-una din paginile unei scrisori.
I se confesa des prietenului său Boicescu nu doar despre problemele financiare, ci îi înşiră, detaliat, toate fanteziile lui.
„Am o afacere galantă, îţi voi da detalii cum iese ceva, sper zilele astea să ating ţinta. Aş vrea să grillez (de la fr. griller - a arde, n.n.) o cocoţă blondă - foy de prince. E fină ca o arhiducesă şi souple ca o liană. Iese numai în muscal (trăsură, n.n.). într-o seară când îmi plimbam melancolia într-un muscal vertiginos la chaussA©e, am văzut-o. Pe loc i-am trimis o jerbă de rose printr-un bugomil (probabil termen folosit pentru a ilustra dispreţul faţă de cineva anume, n.n.). Aş vrea să o fac - cred şi eu - dar A¡ l' îl (fără a cheltui, n.n.), fără bani. Să vedem ce fac cu mignonna mea poimâine. Am o freză de mec cu două accroche-cours (inimi agăţate, n.n.)."
„E deplorabil să n-ai bani!”. Această lamentaţie revenea adesea că un laitmotiv în corespondenţa lui Mateiu Caragiale. “Eu sunt trist, foarte trist, vegetez oribil, caut parale, e un dezastru”, “Bani nu sunt, ponturi, în perspectivă, nimic...”
Barbu Catargiu, desfrâu în propriul castel
Înainte de a ajunge prim-ministrul României, sub domnia lui Cuza, Barbu Catargiu a avut şi el o tinereţe zbuciumată, care a marcat viaţa mondenă în sex al XIX-lea. Spre deosebire de ceilalţi crai, acesta nu era considerat „spaima mahalalelor”, pentru că îşi crease un loc special, foarte select, în care îi cântau cei mai buni lăutari de la răsărit şi până la apus.

Catargiu se "dezmăţa" cu femei într-un castel
În satul Maia, lângă vechiul drum al poştei de la Bucureşti spre Moldova se afla moşia lui Catargiu. Aici a avut conac iar apoi şi-a ridicat apoi un castel cu 52 de camere. Aici opreau boierii vremeii nu doar să discute politică, ci se înşirau trăsuri nesfârşite pline de domniţe cu rochii strălucitoare, mirosind a parfumuri franţuzeşti.
Drumul până în sălile de bal se făcea printre fântâni şi alei împrejmuite cu flori exotice şi păuni ce călcau trufaş. De fapt, drumul până la castel era legat de drumul principal cu o alee lungă de un kilometru ce avea de-o parte şi de altă doar arbori exotici.
O vrăjitoare i-a prezis lui Barbu Catargiu că va avea o carieră politică fulminantă, dar şi un sfârşit tragic. Ceea ce s-a şi întâmplat. A ajuns prim ministru şi a sfârşit răpus de glontele unui criminal care a rămas neidentificat.
„La acea dată se specula că relaţia dintre Cuza şi el deveniseră atât de rece încât domnitorul i-ar fi dorit moartea”, îşi aminteşte Falcan.

Kogălniceanu a avut aproape 1.000 de amante
Despre Mihail Kogălniceanu, un alt apropiat a lui Cuza, mulţi nu şi-ar putea imagina, în zilele noastre, că ar fi putut cuceri aproape 1.000 de femei, dacă ar fi să ne luăm după contabilitatea pe care o ţinea în acest sens într-un jurnal intim.

Deşi nu era un bărbat atrăgător, Kogălniceanu a avut cel mai bun "palmares" la categoria femei
„Mihail Kogălniceanu nu rata nimic! Nici servitoare, nici doamne din lumea bună. Bântuia chiar şi cartierele rău famate, împreună cu domnitorul Al. I Cuza în căutare de femei”, relatează istoricul Dan Falcan.
Autor al volumului „Tainele inimii”, scriitorul vorbeşte aici despre viaţa lui sentimentală destul de complicată. Se căsătoreşte până la urmă cu Ecaterina Jora dar a stat mereu sub semnul unor mari iubiri extraconjugale, cum a fost Raluca Lamotescu.
O tânără focoasă care s-a străduit 20 de ani să i-l smulgă familiei. Între timp, relaţia dintre ei s-a depreciat din cauza geloziilor ei iar Kogălniceanu decide să se lase ispitit de farmecul a alte sute de domniţe până îşi dă sfârşitul obştesc pe masa de operaţie. A 11-a.
Amantele lui Cuza
Alexandru Ioan Cuza este unul dintre domnitorii români cunoscuţi pentru relaţiile extraconjugale pe care le-a avut şi despre care gazetarii din acele timpuri şi gurile rele au tot bârfit. Un bărbat înalt, frumos, spiritual, pasionat de jocurile de cărţi, în jurul căruia se învârteau mereu femei frumoase.
Soţia legală a acestuia era Elena Cuza, o gospodină, filantroapă şi sobră. Felul ei de-a fi i-a dăunat însă mai târziu, în relaţia cu domnitorul. „Era ofiţer, un om de lume. Îi plăceau ţigările şi uneori şi un pahar. Lui îi plăceau damele şi distracţia”, povesteşte istoricul Dan Falcan.
Maria Obrenovici, o femeie cu mulţi amanţi
Primele neînţelegei cu soţia au început prin 1852 când Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi , iar numeroasele infidelităţi au devenit subiecte de bârfă.
Maria Obrenovici, amanta lui Cuza
Astfel, a cunoscut-o pe una dintre amantele sale, Maria Obrenovici, fiica unui latifundiar despre care, istoricul Constantin Giurescu scria despre ea că era „mai frumoasă şi mai feminină decât doamna Elena”.
Şi Dimitrie Bolintineanu spunea despre Cuza că „iubea sexul frumos sau cel puţin avea reputaţia asta”. Maria era mai tânără cu 10 ani decât soţia principelui. „Maria Obrenovici avea şi ea la rândul ei mulţi amanţi. Era rea de muscă”, mai spune Falcan. Pierzând bătălia pentru amor, Elena Cuza a preferat să caute liniştea într-un exil lung la Paris .

Copiii lui Obrenovici, înfiaţi de Elena
După nenumărate scandaluri şi presiuni făcute de familia Elenei asupra ei pentru a divorţa, aceasta refuză şi decide să-i fie alături în continuare. Cuza a părăsit ţara doar cu amanta, fără să-şi mai aştepte şi soţia. Elena a aflat abia la 26 februarie că principele a ajuns cu amanta la Viena.
Se mai spune că organizatorii loviturii de stat de la 11 februarie 1866 au plănuit lucrurile astfel încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici.
Cuza şi Maria Obrenovici au avut şi doi copii care, la inundaţiile din 1865 au fost înfiaţi de Elena. Chiar Cuza a fost cel care i-a adus acasă spunând că i-a găsit la inundaţii, ca sunt orfani şi I s-a făfăcut milă de ei.
De asemenea, se spune că şi noaptea dinainte de abdicare şi-ar fi petrecut-o cu Obrenovici. O altă relaţie cunoscută de-a lui Cuza a fost cu Cocuţa Vogoride, soţia caimacamului Ţării Moldovei, Vogoride, şi fata lui Costahe Conachi, mare poet al Moldovei.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat

Poem scris de Charlie Chaplin

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.
Și atunci, am putut să mă liniștesc.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.
Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …
Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.
Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.
Și aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.
şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”

Lumina mea

Sa-ti scriu eu tie poezie ?
Caci este prima oara ce-ncerc asa ceva a scrie.
De dragul tau voi incerca,
S-astern in versuri iubirea ce-anceput asa :
Un chip comun eram si eu si tu,
In lumea ce frenetic alearga-ncoace si incolo;
Mergand haotic sau poate cu speranta,
Crezand ca va gasi iubirea macar odata-n viata.
Lung sir de ani am cautat asa,
Crezand ca-n departare a aparut ceva.
Era doar o naluca ce-a disparut in zare.
Asa cum aparuse,ca Luna dupa Soare.
Aveam lumina aproape,langa mine,
Doar am deschis portita si am simtit ca vine.
Navalnic a patruns,sa risipeasca
Din sufletu-mi naluca ce-aproape ma sfarsise.
Ea nu voia decat sa-mi lumineze calea,
S-o stiu ca e a mea.
Incet incet m-am ridicat din bezna.
Si ,am inaintat spre ea
O ! dulce contopire,de trupuri si de soapte,
Destinul ne-a unit si nu mai este noapte.
Esti dar divin,esti frumusete,puritate.
Esti raza mea de Soare,ce incalzeste toate.
Lumina mea,iubita mea sa nu ma lasi vreodata,
Si jur pe Dumnezeu sa te urmez oriunde,
Voi fi manat de soarta.
Nevoia de a da ?nevoia de a lua ? ce ne calauzeste oare ?
Imi dai lumina ? imi esti Soare ?
Pot oare eu sa-ti fiu vreodata caluza ?
Cand tu vei lumina ?lumina pura nu difuza.
Acum e seara,inca esti cu mine.
In zori vei reveni,placuta si senina.
Si iar astept,o zi,un an,mai multi.
Nedespartiti sa trecem si dincolo de munti.
Sa ma ridici la cer,cu tine,acolo unde este Dumnezeu.
Iubita mea,lumina mea,sa fiu mereu al tau !

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=13dK5tBgwl4&w=425&h=349]

Extrase din “Secretele Terrei – Istoria începe în Carpaţi” de Paul Lazăr Tonciulescu

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care documentele antice, ca şi arheologia, îi consemnează ca autohtoni.
În timp ce ionienii, aheii, dorienii, etruscii, romanii şi celelalte popoare italice sunt "venite de undeva", în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare, venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.

Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş, declara: “Marmureş este satul primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial. Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.”

În context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume, ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles . Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius Iulius Cezar, după luptele cu galii.
Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul geologic al ţării noastre, au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.
Un fluviu - Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achiles) şi se vărsa în Marea Sarmatică, locul pe care s-a format Bărăganul de astăzi, şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe ale acestei mări, sub forma lacurilor sărate. În acea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”. În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare montane ale celor două bazine hidrografice, s-a produs fenomenul geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”: Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe care anticii le-au numit “Coloanele lui Achiles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achiles”.
Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui Donaris de către Istros, s-a produs şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră. Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Ori, omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea. A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda - Turnu Măgurele.
Numai continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea, de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare fenomen al naturii. Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.
Pentru cele spuse de autor există dovezi, în afară de aceasta, a existentei celor două râuri - Donaris şi Istros - care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi, neîntrerupt din Polonia până în Balcani, acestea generând câte o mare de fiecare parte a acelor munţi.
De la scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor, ce au venit în Sciţia să fure lâna de aur a regelui Aiete. După ce răpesc lâna de aur, Argonauţii, voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare…Văzînd asta, ei pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului, îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile până ajung în celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică), Mediterana şi spre Grecia. Şi această legendă face referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, unul care curgea spre est, iar celălalt spre sud-vest. Faptul că grecii cunoşteau existenţa a două fluvii înainte de formarea Dunării actuale, este încă o dovadă că aceştia sunt originari din nordul Dunării.
O altă dovadă a existenţei celor două râuri separate, este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, în care regele Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătându-i “Marea de lângă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi. Această mare de lângă cetatea munţilor nu corespunde decât unei zone , anume cetăţii naturale numită Ardeal, iar marea din apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică, de aici venind numele Okeanos Potamos, adică Fluviul Ocean, atribuit Istrului de greci, după ce a preluat apele Mării Panonice. Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri, pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtăria cu scrierea, cu credinţele şi cu obiceiurile şi legendele lor.
[Paul Lazăr Tonciulescu a aflat aproape 100 de cuvinte comune între română şi sumeriană.]
În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea să creeze fiinţe vii, să înverzească câmpiile, să producă cutremure şi furtuni; acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe câmpiile acestei ţări.
În “Dacia Preistorică” aflăm următoarele:
Dacă slujba nu mi-i face,
Eu trăsnetului şi fulgerului te-oi da,
În Caraiman ăl mare pe Divan...
“Pe teritoriul Transilvaniei, se ridică un munte numit Căliman. Sub acest munte, un vârf mai puţin înalt portă la poporul român numele de “Scaunul Domnului”, iar în limba Secuilor “Istenszeke”, adică “Scaunul lui Dumnezeu”… Această legendă a uriaşului Caraiman probează existenţa altor legende care vorbesc despre timpurile când ţara noastră era acoperită de o mare.
Numai această conştiinţă a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare. Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit.
Iată, deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui Achiles şi Fântânile lui Achiles, pentru că sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie. Toate acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.

Nicolae Steinhardt - Acum stiu

"Cand un om reuseste sa faca ceva ce i-a solicitat mult efort, in el incepe sa lucreze trufia. Cel ce slabeste, se uita cu dispret la grasi, iar cel ce s-a lasat de fumat rasuceste nasul dispretuitor cind altul se balaceste, inca, in viciul sau.
Daca unul isi reprima cu sarg sexualitatea, se uita cu dispret si cu trufie catre pacatosul, care se cazneste sa scape de pacat, dar instinctul i-o ia inainte! Ceea ce reusim, ne poate spurca mai ceva decit pacatul insusi. Ceea ce obtinem se poate sa ne dea peste cap reperele emotionale in asa maniera incit ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganti si zgirciti, cum succesul ne poate rasturna in abisul infricosator al patimilor sufletesti. Drumul catre iubire se ingusteaza cind ne uitam spre ceilalti de la inaltimea vulturilor aflati in zbor. Blindetea inimii se usuca pe vrejii de dispret, de ura si de trufie, daca sufletul nu este pregatit sa primeasca reusita sa cu modestia si gratia unei flori... Tot ce reusim pentru noi si ne aduce energie este menit a se intoarce catre aceia ce se zbat, inca, in suferinta si-n pacat. Ochii nostri nu sunt conceputi pentru dispret, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se cazneste sa iasa din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne infoia in pene, ca in mantiile statuilor, ci pentru a le transforma in dragoste, in dezvoltare si in daruire pentru cei din jur.
Daca reprimi foamea in timp ce postesti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o sa viseze mincaruri gustoase si alese, mintea o sa simta mirosurile cele mai apetisante chiar si in somn, pentru ca, in ziua urmatoare, inebunita de frustrare, sa compenseze lipsa ei printr-un dispret sfidator fata de cel ce nu posteste.
Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului si a izbinzii trufase asupra poftelor... Dar, dincolo de orice, trufia ramine trufie, iar sentimentul frustrarii o confirma. Daca ai reusit in viata, nu te agata de nereusitele altuia, pentru a nu trezi in tine viermele cel aprig al orgoliului si patima infumurarii. Reusita este energia iubirii si a capacitatii tale de acceptare a vietii, dar ea nu ramine nemiscata, nu este ca un munte sau ca un ocean. Ingimfarea si trufia reusitei te coboara, incetul cu incetul de pe soclul tau, caci ele deseneaza pe cerul vietii tale evenimente specifice lor.
Slabeste, bucura-te si taci!

Lasa-te de fumat, bucura-te si taci!
Curata ograda ta, bucura-te de curatenie si lasa gunoiul vecinului acolo unde vecinul insusi l-a pus. Caci intre vecin si gunoiul din curte exista o relatie ascunsa, niste emotii pe care nu le cunosti, sentimente pe care nu le vei banui vreodata si cauze ce vor ramine, poate, pentru totdeauna ascunse mintii si inimii tale.
Intre omul gras si grasimea sa exista o relatie ascunsa. O intelegere. Un secret. Un sentiment neinteles. O emotie neconsumata. O dragoste respinsa. Grasimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului.
Si, in viata noastra nu exista profesori mai severi decit viciile si incapacitatle noastre."
"Acum stiu! Stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de mozart... este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul.
Acum stiu, am aflat si eu... "
Nicolae Steinhardt


-- ”Nu vreau să ţină la calităţile mele, ci, fără niciun discernământ, la mine! Te iubesc fiindcă eşti bun;Te iubesc fiindcă eşti inteligent; Te iubesc fiindcă eşti frumos; Te iubesc fiindcă... înseamnă că Te este iubit nu pentru el, ci condiţionat, din anumite cauze. O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe; o iubire acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire.”
Adela de G. Ibrăileanu

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=MviFdVHltEM&w=560&h=349]

Stalin - un Al Capone din Caucaz

Prima lui soţie, Ekaterina „Kato“ Svanidze, va muri de tifos la vârsta de 22 de ani în anul 1907. Fiul rezultat din această căsătorie, Yakov „Yașa“ Giukașvili va fi abandonat de Stalin la moartea lui Kato și crescut de rudele soţiei sale. În familia bunicilor materni din Osetia, Yașa Giukașvili va crește ca un băiat timid, tăcut și ascultător. Va fi îndrăgit de toţi cei care l-au cunoscut, mai ales de fraţii săi vitregi rezultaţi din a doua căsătorie a lui Stalin cu Nadia Alilueva. În perioada interbelică, Yașa va face prima încercare de sinucidere trăgându-și un glonte în cap, dar a fost salvat de medici. La auzul acestei tentative de sinucidere, Stalin a fost auzit exclamând: „Băiatul ăsta nici să tragă ca lumea nu e în stare!“. În iulie 1941, Yașa cade prizonier la nemţi, fără ca naziștii să știe cine este tatăl lui. În lagărul de prizonieri de la Sachsenhausen, Yașa este recunoscut de generalul Vlasov care trecuse de partea hitleriștilor cu întreaga divizie pe care o comanda în cadrul Armatei Roșii. Hitler i-a propus lui Stalin să-l elibereze pe feldmareșalul von Paulus căzut prizonier la Stalingrad în schimbul lui Yașa. Răspunsul lui Stalin a fost prompt și laconic: „Eu nu schimb un mareșal cu un soldat!“ După doi ani de prizonierat, Yașa se va sinucide în 1943, aruncându-se în gardul de sârmă ghimpată prin care trecea curent electric. Sebag Montefiore a identificat existenţa unor copii din flori făcuţi de Stalin cu alte femei din Siberia unde el s-a aflat în exil. Pe unii dintre acești copii, toţi băieţi, Stalin i-a ajutat discret, pe alţii i-a ignorat complet. Generalul KGB Serov i-a prezentat lui Hrușciov, în anul 1956, lista completă a acestor copii din flori, în urma unei anchete secrete efectuate de KGB după moartea lui Stalin. Din această anchetă, cel mai șocant caz este al unei minore de 13 ani, pe nume Lidia Pereprîghina, din Turuhansk, sedusă de Stalin pe atunci în vârstă de 34 de ani, aflat acolo în exil. A rezultat un fiu menţionat în biografia dictatorului scrisă de Essad Bey în anul 1931. Acest caz a stârnit un mare scandal, fiind calificat de poliţia ţaristă la timpul respectiv drept un viol calificat contra unei minore (pag. 297). Autorul explică prin aceste detalii de ce Stalin a tolerat atâta promiscuitate în jurul său, când a ajuns stăpânul Kremlinului. Celebrităţi ale istoriei URSS precum Kalinin, Voroșilov, Kirov etc. sunt demascaţi acum ca afemeiaţi incurabili, care își recrutau victimele din corpul de balet al Teatrului Balșoi din Moscova. Ca să nu mai pomenim de șefii poliţiei secrete, Henrik Yagoda, Nikolai Iejov sau Lavrenti Beria, care apar acum ca oameni complet deranjaţi mintal și de o promiscuitate de neimaginat. La arestarea acestora s-au făcut liste amănunţite cu ce anume s-a descoperit la percheziţia biroului acestora de la Lubianka. Simpla lectură a acestor liste menţionate de Sebag Montefiore demonstrează că acei poliţiști nu erau oameni normali. Iar șeful lor suprem, I.V. Stalin, era la curent cu promiscuitatea acestora și a tolerat-o. Dosarul de anchetare a lui Beria după arestarea sa, pe 26 iunie 1953, cuprinde 22 de volume, cu numeroase nume de femei și fete minore, victime ale acestui pedofil. Accesul istoricilor la aceste dosare ale lui Beria este în continuare interzis de către autorităţile rusești din considerente neelucidate încă.
Toată viaţa sa, până la decesul fulgerător din martie 1953, Stalin a fost extrem de vigilent în a bloca din faşă orice încercare de cercetare, documentare şi publicare a biografiei sale din tinereţe, care ar fi putut aduce atingere biografiei oficiale a dictatorului de mai târziu. Sub acest aspect, ultima carte a lui Sebag Montefiore, publicată la editura McArthur & Company din Toronto, cu titlul „Young Stalin“ (Stalin Tânăr), este o premieră mondială pentru că descrie în detalii cum a devenit gruzinul Osip Giukaşvili din Osetia dictatorul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin din capitala URSS-ului.
Toate lucrările despre Stalin, publicate până azi, tratează laconic anii de tinereţe petrecuţi în Georgia natală de către dictatorul sovietic. Cartea de faţă prezintă în cele 442 de pagini numai anii de tinereţe ai lui Osip Giukașvili în Caucaz, înaintea autoexpatrierii sale în Rusia ţaristă. În mod ferm și incontestabil, Sebag Montefiore s-a impus drept biograful occidental cel mai bine documentat despre viaţa lui Stalin. Acest fapt este admis de scriitori consacraţi, precum profesorul universitar Robert Service din Anglia sau Robert Conquest din SUA, care au cercetat o viaţă întreagă istoria URSS-ului și sunt cunoscuţi în Occident drept kremlinologi. Prima surpriză pe care o aduce această carte este lista detaliilor total inedite care fac din această biografie o premieră absolută la scară mondială. Lumea se întreabă de unde a procurat autorul atâtea detalii intime și mai ales atâtea fotografii unicat? Răspunsul este dat în ultimele șase pagini care cuprind sute de nume și prenume ale oamenilor din toate colţurile lumii care au furnizat detalii și fotografii inedite din tinereţea lui Osip Giukașvili, începând cu familia prezidenţială a ţării sale natale, Georgia: Sandra și Mihail Saakașvili.
Autorul scrie că președintele Georgiei a emis un decret prezidenţial pentru admiterea sa în arhivele secrete ale Georgiei fără de care custozii arhivelor au refuzat să-l primească pe autor. Și mai eficace a fost însă invitaţia făcută publicului georgian la televiziunea naţională, ca „cei“ care deţin detalii inedite, jurnale intime sau memorii nepublicate ale celor care l-au cunoscut sau au lucrat cu Stalin să le aducă la Cancelaria prezidenţială a Georgiei care va garanta anonimatul sursei lor, dacă o cer.
Un gangster pur şi simplu
Este evident faptul că autorul cărţii a beneficiat masiv de concursul și prietenia familiei prezidenţiale a Georgiei în colectarea atâtor izvoare de informaţii privind tinereţea gruzină a lui Stalin. Cititorul care are răbdarea și curiozitatea să parcurgă metodic acele ultime șase pagini ale cărţii de faţă rămâne siderat. Sunt acolo nu numai nume georgiene şi rusești, ci provin de la toate etniile din cele patru colţuri ale lumii, de la moștenitori de a treia generaţie, care au păstrat cu mândrie de la bunicii lor documente, fotografii sau jurnale cu însemnări nepublicate, care atestă participarea lor directă la istoria stalinistă a Georgiei sovietice și l-au cunoscut pe Osip Giukașvili înainte de a-și lua numele conspirativ de Stalin.
Istoricii occidentali găsesc în această carte unele explicaţii la declaraţia făcută de premierul Winston Churchill: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, ţara sa era cea mai mare superputere a lumii întrecută doar de America“. Cu alte cuvinte, în decursul a 29 de ani, acest gruzin a reușit să facă din Rusia o superputere mondială, ceea ce americanii au putut să facă din ţara lor abia în 200 de ani cu trei duzini de președinţi.
A doua surpriză a cărţii de faţă este dezvăluirea secretului arzător al tinereţii lui Stalin, păzit cu strășnicie atât de către dictator, cât și de succesorii lui de până acum: înainte de a deveni un conducător politic, Osip Giukașvili a fost un gangster, un brigand și un criminal de drept comun, cu multiple arestări în Gruzia natală, spărgător de bănci și escroc calificat. A început prin a estorca bani de la patronii din Caucaz ca „taxă de protecţie“.
Cine refuza să plătească primea un prim avertisment prin incendii organizate de Giukașvili pe proprietăţile lor, provocând pagube mai mari decât taxa de protecţie cerută anterior. După acest avertisment urmau răpiri de persoane din familia patronilor. Baronul Rotschild, care avea întreprinderi petroliere în Caucaz, avea un angajat cu salariu a cărui unică atribuţie era să asigure plata la timp a sumelor cerute de Giukașvili drept taxă de protecţie. Există fotografii în această carte care-l arată pe Osip Giukașvili în arhiva poliţiei din capitala Georgiei, Tiflis, astăzi Tbilisi, îmbrăcat ca Al Capone de la Chicago – superelegant, din banii furaţi din spargerea băncilor Georgiei.
Stalin a fost bătut crunt de mama sa în copilărie
La vârsta de 80 de ani, mama sa, Keke Giukașvili, a scris în memorii nepublicate până azi, că fiul ei Osip a suferit, când avea șase ani, două accidente are l-au lăsat invalid pentru tot restul vieţii (pag. 34). Cu mâna stângă, rămasă mai scurtă decât cea dreaptă, el nu putea ridica o ceașcă de ceai (pag. 33). Am mai auzit asta la Miami, Florida, la o conferinţă de presă a senatorului democrat Claude Pepper care l-a vizitat pe Stalin la Kremlin. Întrebat de un jurnalist ce anume l-a impresionat când a dat mâna cu Stalin, Claude Pepper a răspuns că a observat că nu putea vedea mâna stângă a dictatorului, deoarece mâneca hainei era mai lungă decât mâna respectivă.
La timpul respectiv n-am crezut acest detaliu neverosimil deoarece făcea din Stalin un estropiat fizic. Autorul adaugă acest amănunt deloc neglijabil pe lista complexelor de inferioritate pe care le-a avut Stalin de-a lungul vieţii.
Alte detalii pe această listă de complexe: degete lipite la un picior, infirmitate care l-a descalificat medical de la efectuarea serviciului militar obligatoriu; faţa brăzdată de cicatrici de la vărsat de vânt și, mai ales, zvonurile persistente că era copil din flori făcut de Keke cu un nobil gruzin, Koba Egnatașvili, a cărui fotografie apare în carte. Pe lângă faptul că era un invalid din punct de vedere fizic, cartea demonstrează că Stalin a fost vătămat psihic în copilărie de pe urma ambilor părinţi. La ultima întâlnire avută de Stalin cu mama sa Keke în anii 1930, martori oculari au relatat că Stalin a întrebat-o de ce îl bătea așa sălbatic când era copil. La care Keke a răspuns prompt: „Dacă nu te băteam, nu ai fi ajuns ce ești astăzi“.
La moartea mamei sale, la Tbilisi, Stalin nu s-a dus la funeralii, preferând să-l trimită pe Lavrenti Beria să se ocupe de înmormântarea lui Keke. De reţinut faptul că Keke nu știa rusește și, ca o consecinţă, n-a putut vorbi cu copiii lui Stalin, Vasili și Svetlana, decât prin translatori din gruzină în rusă. Soţia lui Beria, Nina, a rezumat admirabil într-o propoziţie că Stalin și soţul ei Lavrenti au trăit, au muncit, au murit și sunt îngropaţi într-o ţară străină, Rusia.
Din anii săi de școală la Seminarul Teologic din Tiflis, Osip Giukașvili a păstrat o amintire frumoasă unui singur dascăl, profesorul de istorie Makhatadze a cărui viaţă a salvat-o în anul 1931, când era în închisoare așteptându-și execuţia. Autorul reproduce în carte următoarea telegramă trimisă de la Moscova de Stalin, primului secretar de partid din Georgia: „Nikolai Dimitrievici Makhatadze în vârstă de 73 de ani este deţinut la închisoarea Metehi. Îl cunosc pe acesta de la Seminar și nu cred că el reprezintă un pericol pentru puterea sovietică. Îţi cer să-l eliberezi pe bătrân și să-mi comunici rezultatul“ (pag. 70).
Cum s-a născut numele Stalin
Autorul acestei cărţi a găsit sursa numelui conspirativ sub care Osip Giukașvili a intrat în istorie. Printre numeroasele amante pe care le-a avut în Georgia, se numără și o activistă, pe nume Liudmila Stal. Era fiica proprietarului unei oţelării din sudul Ucrainei, cu șase ani mai în vârstă și o veterană a închisorilor ţariste. Idila lor amoroasă a fost intermitentă întrucât ea s-a autoexilat la Paris.
Aceasta a lucrat îndeaproape cu Lenin în exil și de câte ori s-a văzut cu Lenin în străinătate, Stalin s-a revăzut și cu Liudmila Stal, care a exercitat o evidentă influenţă asupra tânărului georgian. S-au revăzut în mod cert în anul 1917. Nu a supravieţuit nimic din prietenia lor, cu excepţia unei surprinzătoare decizii pentru restul vieţii sale: georgianul Giukașvili a luat de la această Liudmila Stal numele său conspirativ de Stalin. Autorul a inclus în galeria fotografiilor inedite din această carte și poza Liudmilei Stal din perioada tinereţii ei.
Tot la acest capitol, autorul scrie că și Lenin avea multe amante la activ. În exil Lenin s-a implicat într-o idilă amoroasă pasionantă cu Inessa Armand, o femeie frumoasă măritată cu un bogătaș francez. După ce a ajuns la putere în 1917, Lenin a avut relaţii amoroase cu secretarele sale și, potrivit lui Stalin, soţia lui Lenin, Nadejda Krupskaia s-a adresat Biroului Politic pentru a reclama comportamentul acelor secretare (pag. 151).
În primii ani după Revoluţia Rusă din 1917, Inessa Armand i-a cerut voie lui Lenin s-o lase să plece la băi, la Karlsbad, în Germania. Lenin a convins-o să se ducă în Caucaz mai curând decât în Germania și ea a acceptat sugestia. Numai că în Caucaz, Inessa Armand s-a îmbolnăvit de tifos și cu toate îngrijirile medicilor a decedat acolo.
Martori oculari, care erau în gara moscovită la sosirea trenului funerar ce o aducea acasă pe Inessa Armand, n-au putut să uite că Lenin era pe peron într-o asemenea stare încât trebuia susţinut de ambele braţe de soţia sa și de alţi apropiaţi.
N-a venit la birou multe zile după înmormântarea ei. Un detaliu minor, dar extrem de ilustrativ: Inessa Armand are mormântul în Piaţa Roșie în spatele mausoleului lui Lenin, alături de marile celebrităţi ale statului sovietic, ca președinţii URSS, Yakov Sverdlov, Mihail Kalinin, Leonid Brejnev, în timp ce soţia lui Lenin a fost incinerată și urna ei este cimentată în zidul Kremlinului, alături de personalităţi de rang secund, precum mareșalii Jukov și Malinovski. Tot în același cimitir din Piaţa Roșie se află îngropat și sarcofagul lui Stalin după ce a fost scos din mausoleu la ordinul lui Hrușciov.
Din această carte mai aflăm că meseria de bază și singura ocupaţie legitimă avută de Stalin a fost cea de cizmar, meserie învăţată de la tatăl său, Beso Giukașvili, mort de tânăr într-o încăierare cu alţi beţivi din Osetia natală (pag. 45). Ar fi rămas probabil cizmar tot restul vieţii dacă mama sa, Keke, n-ar fi apelat la ajutorul lui Koba Egnatașvili pentru obţinerea unei burse de studii pentru fiul ei Osip. Așa va ajunge acesta să studieze teologia la Seminarul din Tiflis, de unde va fi exmatriculat pentru indisciplină, insubordonare faţă de profesori și lecturi interzise. Visul lui Keke de a-l vedea preot s-a spulberat, Osip preferând o viaţă subterană, cu activităţi criminale soldate cu nouă arestări și opt evadări din exilul siberian.
Din lectura acestei cărţi rezultă faptul că georgianul Osip Giukașvili a câștigat simpatia lui Lenin pe când acesta se afla în exil în Elveţia. O bună parte din finanţarea activităţilor politice ale lui Lenin din exil au fost asigurate din banii trimiși de acest georgian, din jefuirea băncilor din Caucaz. „Jefuirea băncilor nu era singura sursă de finanţare a lui Lenin. El a ordonat unei perechi de bandiţi bolșevici să seducă două surori retrase care au moștenit o avere imensă de la unchiul lor, industriașul Schmidt.
Activităţile politice ale lui Lenin, sponsorizate din jafurile lui Stalin
Dubla seducţie a reușit, deși Lenin a recunoscut că n-ar fi putut s-o facă el însuși. Unul dintre seducători, Victor Taratuta, a furat o sumă considerabilă din moștenire pentru a o cheltui pe picior mare înainte de a expedia lui Lenin restul banilor“(pag. 190). În această carte este descrisă și lansarea ziarului bolșevic „Pravda“, în anul 1912, fondatorii lui fiind tânărul Stalin și Viaceslav Scriabin, intrat în istorie sub numele conspirativ de Molotov, care va fi mâna dreaptă a lui Stalin pentru următorii 41 de ani. Sunt multe articole scrise de Stalin și tipărite în „Pravda“ sau sub formă de broșuri. Marxismul și problema naţională este cea mai cunoscută lucrare scrisă de Stalin.
El nu s-a oprit din a edita această lucrare pe toată durata vieţii sale. Lucrarea a fost un răspuns la propunerea socialiștilor austrieci înaintată lui Lenin înainte de revoluţie și numită de Lenin „o federaţie austriacă în interiorul Partidului“. Ca întotdeauna, Lenin era pragmatic, vizionar și doctrinar. El s-a temut că evreii Bund-ului și menșevicii georgieni, care susţineau diverse versiuni de autonomie culturală sau chiar separatism naţional, vor face Partidul și Imperiul Rus neguvernabil sub bolșevici. Lenin avea nevoie de o teorie care să ofere idealul autonomiei și dreptul la secesiune fără a-l acorda în practică pe vreunul dintre ele. Lenin și Stalin au căzut de acord că nimic n-ar trebui să stea în calea Statului Centralizat.
Stalin a definit naţiunea ca fiind: „o comunitate de oameni, formată istoric, unită prin comunitatea de limbă, teritoriu, viaţă economică și profil psihologic“. Despre evrei Stalin se întreba: „Ce fel de naţiune este o naţiune evreiască care constă din evrei georgieni, evrei daghestani, evrei ruși și evrei americani care nu se înţeleg între ei, locuiesc în diferite părţi ale globului... și nu acţionează niciodată împreună și unitar în timp de pace sau război? Ei sunt asimilaţi pentru că nu au «un stat stabil şi larg legat de teritoriu»“.
Dreptul la secesiune a fost oferit în această lucrare (dar numai în teorie), și niciodată aplicat în practică (cu excepţia Finlandei). Această doctrină a naţionalităţilor n-a fost scrisă frumos, dar a avut un fel de subtilitate care s-a transformat în realitate când Stalin a creat reţeaua de republici unionale care vor constitui URSS-ul. Ea rămâne relevantă pentru că dezmembrarea URSS-ului în anul 1991 a permis unor mari republici ca Ucraina, Estonia și Georgia să devină independente (pag. 277). Tot în această perioadă tânărul Stalin face cunoștinţă cu Lev Rosenfeld, pe numele conspirativ Kamenev, cu care Stalin va conduce un timp ţara, după moartea lui Lenin în 1924.
Tatăl lui Lev Rosenfeld-Kamenev era un inginer bogat care a construit calea ferată Batumi-Baku, inginer care și-a finanţat fiul marxist, Lev, în activităţile sale comuniste. Deși mai tânăr, Lev Kamenev s-a împrietenit cu Stalin, dar a făcut greșeala capitală să-l patroneze pe acesta prin educaţia sa aleasă până când a fost prea târziu s-o mai dreagă, sfârșind în faţa unui pluton de execuţie, la ordinul lui Stalin.
Un alt nume sonor prezentat în această carte este cel al unui meșteșugar evreu, Meyer Wallach, pe numele conspirativ Maxim Litvinov, ajuns ministru de Externe al URSS și amic de-al lui Nicolae Titulescu în perioada interbelică. Un detaliu interesant îl reprezintă dezvăluirea multiplelor călătorii internaţionale ale lui Stalin, efectuate sub numele conspirativ de Ivanovici.
A călătorit la Londra și Berlin (unde s-a întâlnit cu Lenin), la Stockholm (unde l-a cunoscut pe strungarul Voroșilov), la Viena etc. Ajuns dictator la Kremlin, Stalin n-a mai călătorit în afara URSS decât pentru cele două întâlniri cu liderii aliaţi anglo-americani la Teheran, în 1943, și la Potsdam, în 1945. A fost la un pas să se întâlnească cu Hitler, dacă Stalin ar fi preferat să negocieze cu Hitler Pactul de Neagresiune de la 23 August 1939, în loc de von Ribbentrop.
Hitler este înregistrat documentar că s-a declarat gata să meargă personal la Moscova, dacă va fi nevoie, ca să semneze Pactul de Neagresiune. Dar în loc de pactul Stalin-Hitler, el a intrat în istorie ca Pactul Molotov-Ribbentrop... O posibilă explicaţie este dată de faptul că lui Stalin îi era frică de avion. La plecarea sa spre Teheran, în 1943, pe aeroportul din Moscova Stalin și-a uimit însoţitorii prin faptul că în loc să urce în avionul care-l aștepta, s-a urcat în avionul pregătit pentru Beria! La întâlnirea cu Truman și Churchill de la Potsdam în 1945, Stalin s-a dus cu un tren blindat, iar pe fiecare parte a căii ferate erau postaţi la fiecare 500 de metri soldaţi sovietici.
Un alt detaliu pitoresc este faptul că la abdicarea ţarului de la tronul Rusiei, toţi conducătorii bolșevici erau în străinătate: „Troţki și Buharin la New-York, Lenin și Martov în Elveţia. Bolșevicii descumpăniţi din Petrograd erau conduși de un tânăr muncitor, de 33 de ani, pe nume Alexandr Șliapnikov și de Molotov care avea 27 de ani. Existau mai puţin de 25.000 de bolșevici în întreaga Rusie și numai 1.000 dintre ei erau activişti veterani“ (pag. 324).
Acești oameni habar n-aveau atunci că ei fac istoria ţării lor pentru următorul secol! În concluzie, portretul rezultat din această carte ne dezvăluie în persoana lui Osip Giukașvili-Stalin un om estropiat și vătămat psihic încă din copilărie, total lipsit de căldură sufletească, a cărui supremă plăcere era să ucidă. Acest portret veridic, neretușat apare abia la o jumătate de secol de la moartea dictatorului, după ce s-a făcut responsabil de moartea a zeci de milioane de bărbaţi, femei și copii.

FABULA PAPAGALULUI -de Lică Pavel, membru al U.S.R.

Criza mondială
> A lovit
> Subit
> Şi lumea animală.
> Leul, alesul ei pentru un nou mandat,
> A constatat
> C-au început supuşii să îşi arate colţii:
> Îl acuzau cu toţii
> Că-n loc de vreo măsură,
> El stă numai în chefuri, dezbină şi înjură,
> Crezându-se-mpreună cu-o haită de lachei,
> Descins din neam de zei.
> De-aceea, enervate,
> Jivinele-şi făcură şi ele sindicate,
> Să poată protesta în mod organizat.
> Speriat,
> Văzând conducătorul că gluma se îngroaşă,
> Că poate să o ia chiar dânsul pe cocoaşă,
> S-a gândit,
> C-ar fi mai potrivit,
> Să-ndrepte ura turmei spre un supus docil,
> Cu minte de copil,
> Care să nu grăiască
> Decât ce-o să audă din gura lui zeiască.
> Încântat
> De propria-i idee, îndată a chemat
> Un papagal ce-n juru-i se gudura mereu
> Şi-l imita la greu:
> - /Prietene, îi spuse cu aer de magistru,/
> /De astăzi tu vei fi un mare prim-ministru/!
> - /Dar eu sunt mic, /
> /O, rege,/
> /Şi nu pricep nimic/
> /Din ce se-ntâmplă-n junglă cu criza mondială!/
> - /Hă, hă! Faci o greşeală:/
> /Pricep doar eu, tu n-ai nevoie să te-agiţi,/
> /Ci numai să imiţi,/
> /Ca orice papagal,/
> /Cuvintele rostite de Leul genial!/
> /Vei fi, de ai habar,/
> /Un fel de... avatar./
> /Hai, vino, să te-nvăţ acum ce ai de spus,/
> /Din zori până-n apus!/
> Şi micul papagal, destoinic, a-nvăţat
> Politica de stat...
> De-atunci el se tot bate
> Cu zeci de sindicate,
> Iar Leul, liniştit, netemător, etern,
> Le-arată tuturor că hiba-i la guvern.
> În fabula aceasta, MORALA ne învaţă,
> Că oricine în viaţă
> Chiar scapă de scandal,
> Când are "papagal"!
> *
> * *
> * EPIGRAMĂ*
>
>
> Dascălii sunt uluiţi,
> Nu mai e ca înainte,
> Absolvenţii lor tâmpiţi
> Au acum şi preşedinte.
> *
> * *
> * FABULA TURISMULUI*
> Chelise Leul-rege dar coama şi-o păstrase
> Şi tot avea succese când se plimba pe /strasse/,
> Era bătrân şi totuşi, cu ochii lui saşii,
> Vedea să-i mai plesnească cu coada pe copii,
> Avea şi laba tare, de-aceea, cucerită,
> O vulpe se-aciuase în marea lui suită.
> Şi cum era-nzestrată cu-o fire pudibondă,
> Ştiind cât de sensibil e Leul la o blondă,
> Ea s-a vopsit degrabă-n culoarea de-acest ton,
> Apoi, luând poşeta de super-lux, /Vuitton/,
> S-a dus la el cu nurii, sperând să fie-aleasă,
> În noua guvernare pe-un post de ministreasă.
> (Fuseseră alegeri în toamna-acelui an
> Şi-acum se dădea lupta pe marele ciolan).
> Deşi cam găinară, cum unii, cu cinism,
> O criticau în presă, ajunse la... turism.
> Şi cu tupeu ceru să i se-aloce banii
> Cât alte ministere nu au primit cu anii,
> Voia s-aducă păsări şi ouă de-mprumut,
> Că-n criza asta mare, nici jungla n-a avut,
> Dorea ea să impună un /brand/ miraculos:
> /The land of choise-jungla/, să-i fie de folos
> Ca, atrăgând turiştii cu minte de copii,
> Ea să câştige bani tot din găinării.
> - /Stăpâne Leu, /strigă masivul elefant/,/
> /Mă văd chiar obligat să nu fiu elegant,/
> /Această blondă sexy, chiar vrea să te prostească?/
> /Turismul cu asfalt doar poate să-nflorească,/
> /Eu ca ministru pus, în junglă, la transporturi/
> /Am chiar pentru turism o mie de-alte ponturi! /
> Dar blonda ministreasă cu zâmbetu-i perfid,
> Îşi apără bugetul, intervenind rapid:
> /- Turiştii/, spuse vulpea/, când n-ai infrastructură,/
> /Vor pe la noi să vadă doar oul cum se fură/!
> /Autostrăzi, şosele găsesc în alte părţi, /
> /Dar cum se fură-n junglă, nu scrie nici în cărţi!/
> /Doar asta-i va atrage şi-un... farmec fecioresc,/
> /Al meu, dacă le-arăt cum ştiu să călăresc!/
> Şi ca să demonstreze cât este de cochetă,
> Ea-ncălecă un cal, apoi o bicicletă,
> Încât şi elefantul, sedus de călărit,
> L-a aprobat pe rege care-a decis grăbit,
> Nălţându-şi de pe tron statura lui ilustră,
> Cu ochii îndreptaţi spre scurta vulpii fustă:
> /- Decât să mai dăm banii pe-asfalturi la străini,/
> /Mai bine-i investim în ouă şi găini!/
> Astfel primi vulpiţa vopsită auriu,
> O sumă foarte mare... topită, cum? Nu ştiu!
> Căci nici găini, nici ouă în junglă n-a adus,
> Ci numai un... cocoş pe post de... soţ supus.
> MORALA mi se pare pierdută-n veşnicie:
> Turismul pentru-o "vulpe" e tot găinărie!

Pilotii orbi – M.Eliade – 1937

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.
Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]
Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.
Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei ( la sfârsitul Evului Mediu ), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.
Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.
Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.
[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

A te reconecta la sufletul tau-interviu cu Monique Tiberghien

- Monique Tiberghien, cum ajunge un psiholog educat la scoli europene sa lucreze cu sunetele sacre ale unor traditii mistice?
- Cand am decis sa studiez psihologia, stiam ca ceea ce ma intereseaza este sufletul omenesc, iar acesta nu poate fi tratat mecanic. Am avut intotdeauna incredere in vocile mele interioare si ele sunt acelea care m-au condus pe drumul meu. Acum mai bine de 30 de ani, cand eram tanar psiholog, am intalnit in Belgia un shaman nord-american care mi-a dezvaluit cate ceva despre lumea nevazuta si despre posibilitatile noastre de a intra in legatura cu ea. Acel saman mi-a aratat cum sa intru in legatura cu natura, cu padurea, cu pietrele si cu spiritele lor, ascultandu-mi propriul meu interior. In sinea mea, stiusem aceste lucruri dintotdeauna. In plus, nu gaseam nici o contradictie intre sistemul meu de credinte, european si crestin, si cel nativ al indienilor din America de Nord. Ma nascusem in sudul Frantei, in Masivul Central, intr-un sat de munte, si toata copilaria mea fusese una petrecuta pe culmi si in paduri. Ne jucam printre steiuri uriase de piatra, ne faceam casute in miniatura, din bolovani, pe crestele dimprejurul satului. Iar acum regaseam emotiile pe care le credeam disparute, ale copilariei. A fost primul pas. Am plecat apoi pentru un timp in Statele Unite, unde am fost eleva unor mari vindecatori nativi, in California si in Carolina de Nord. Acolo am invatat cu adevarat sa patrund in realitatea subtila a propriei mele fiinte si sa comunic cu natura. In culturile native este cunoscuta acea parte a fiintei omenesti pe care ei o numesc “corpul de vis”. Este un corp energetic ce permite oamenilor sa intre in legatura cu corpurile de vis ale oricarei fiinte vii, fie ea piatra, planta, animal, om sau orice altceva. Am invatat sa folosesc acest corp de vis pentru a comunica altfel cu realitatea dimprejurul meu. Mi-am dezvoltat capacitatea de clarviziune si am invatat sa folosesc puterea de comunicare a visului. Restul a venit de la sine. Dupa ce m-am intors in Europa, mi-am continuat cariera de psiholog. Facusem deja niste specializari in bioenergie si lucram cu aceste realitati subtile, insotind oamenii care aveau nevoie de acest fel de ghidare. In timpul acesta, imi aparea mereu in vise un personaj imbracat in chimono negru. Credeam ca e vreun personaj istoric sau ceva. Ii stiam si numele. Il chema Thaisen Deshimaru. Am aflat mai apoi ca era un personaj real, in carne si oase, care lucra in Franta. Era un maestru zen. La vremea aceea, habar n-aveam ce este zen. Am ajuns la el si asa am facut primii pasi in meditatia zen. In urmatorii ani, am descoperit, strat dupa strat, prin meditatie, felul in care este articulat cu adevarat psihicul omenesc. Incepusem deja sa lucrez cu vise si cu puterile sunetului. Apoi, alti ani la rand, am fost discipolul unui mare maestru sufi. Pentru sufiti, una dintre manifestarile lui Dumnezeu este sunetul. Am trecut mai tarziu si pe la scoala faimosului maestru tibetan Kalu Rimpoche, urmarind mereu aceleasi idei: felul in care sunetele sacre ale fiecarei traditii ne pot ajuta sa regasim echilibrul fundamental al fiintei omenesti. E o poveste lunga. Important este faptul ca am inteles, cum spunea al vostru Mircea Eliade, ca diferitele traditii sunt aplicatii ale aceleiasi cunoasteri care apartine umanitatii intregi, sunt forme ale aceleiasi trairi mistice a realitatii. Psihicul omenesc, asa cum il concepea stiinta la acea ora, nu era decat o particica a intregului. Eu voiam intregul si stiam ca primul lucru care trebuie facut atunci cand cineva are nevoie de sprijin psihologic este sa-l ajuti sa se reconecteze la acest intreg. Cu alte cuvinte, la sufletul sau si la divinitate.

“Sunetele sacre spală zgura gândurilor”

- La ce folosesc sunetele sacre?Pot fi ele utilizate in viata de zi cu zi, sau doar asa, uneori, in mod ritual?
- In culturile populare, sunetul este folosit in moduri foarte practice, caci deschide portile comunicarii cu universul in care traim. Toate leacurile pe baza de plante sunt facute cu anumite cantece, care activeaza energia vindecatoare a plantei respective. Sunetul ne conecteaza la lumile nevazute, la structurile fundamentale, energetice, ale universului. De aceea, in toate religiile si credintele, a canta in templu sau in biserica sau chiar sub cerul liber este o experienta transformatoare. Atunci cand oamenii canta impreuna are loc un proces fascinant, de uniune mistica, pe care cu siguranta il cunosc si românii, caci ortodoxia are o traditie uriasa in acest sens. Exprimarea prin sunet este sacra pretutindeni, pentru ca sunetul curata corpul la toate nivelurile sale, fizic, energetic, emotional, spala zgura gandurilor negre si inalta spiritul catre sferele divine. Ceea ce facem noi nu este altceva decat a le arata oamenilor un drum la indemana oricui pentru o stare de bine interior. Ceea ce se petrece la nivel celular atunci cand intonam anumite sunete este, de fapt, o reasezare, o re-aliniere a celulelor la nivelurile lor initiale. Sunetul este energie modulata intr-un anumit fel, care re-energizeaza diferitele niveluri ale fiintei noastre. Le veti descoperi si singuri. Incercati sa intonati sunete, vocale mai ales, a, e, i, o, u, jucati-va cu ele, asa cum ar face un copil care-si descopera vocea, inventati mici melodii de cateva sunete, simple, elementare si veti simti vibratia lor in diferite parti ale corpului. Veti vedea ce efecte extraordinare poate avea aceasta joaca inofensiva. Dupa ce ati cantat cateva minute, incercati sa continuati sa intonati in gand. Veti descoperi rapid cum fiecare sunet, fiecare vocala poate fi directionata cu ajutorul mintii in corp si cum vibratia ei curata si usureaza. Daca mergeti uneori la biserica, imprumutati din liturghie un refren care va place, pe care l-ati tinut minte cu usurinta, si atunci cand simtiti ca ceva va apasa, un gand, o tristete, intonati-l fara cuvinte, doar cu vocale, jucati-va cu el. Veti fi uimiti de efecte. Copiii, atunci cand sunt singuri, fac acest lucru: isi tin de urat cantand, explorand lumea nevazuta cu ajutorul sunetelor. Toate umbrele pe care psihicul nostru le arunca in corp pot fi iluminate cu ajutorul sunetelor. De aceea cantecul este considerat sacru.

Cântecele sunt fiinţe vii

- Am experimentat împreună cu şamani peruani şi în workshop-urile tale adevărate călătorii de conştiinţă pe sunet. Poţi să-mi spui mai multe despre acest subiect ? Cum funcţionează sunetul sacru ca vehicul al conştiinţei ?

Cântecul este vibraţie. Şi noi suntem vibraţie. Întregul Univers este vibraţie. Atunci când cânţi te poţi acorda cu orice vibraţie din acest univers. Cântecul schimbă realitatea la toate nivelurile. Şi, mai mult decât atât, cântecul este un fel de fiinţă vie, energetică pe care noi o creăm. Cu cât un cântec este cântat de mai mulţi oameni, cu atât devine mai puternic, căci împrumută ceva din energia celor care cântă. Este o creaţie, iar noi suntem creatorii. Orice creaţie este vie. Astfel încât există cântecele marilor tradiţii, care se cântă de mii de ani, pe care le-au cântat poate milioane de oameni cu o anumită intenţie, şi care au dobândit o enormă putere transformatoare. Aşa sunt cântecele şamanilor din junglele amazoniene, sau cele ale şamanilor nord-americani, care sunt preluate din generaţie în generaţie, sau cântecele tradiţiei sufi, sau ale tradiţiilor Indiei care au traversat perioade istorice imense, coborând din negura vremurilor. Sunt cântece a căror putere de vindecare este enormă. Atunci când cântăm un asemenea cântec, poate fi o mantră indiană, un străvechi cântec evreiesc sau o intonaţie iroqueză, ne racordăm la câmpul de energie al acelei fiinţe energetice care este cântecul, o fiinţă la a cărei energie au contribuit foarte mulţi oameni. Această fiinţă a cântecului există undeva, în dimensiunile invizibile ale fiinţei, în permanenţă şi o putem accesa oricând, folosind astfel puterea pecarea strâns-o de-a lungul timpului. Pare un proces magic, dar în realitate există un fel de fizică spirituală a fiinţei care a fost cunoscută de toate tradiţiile şi de toate culturile ancestrale ale acestei planete. Există cântece menite să ne pună în contact cu dimensiunile subtile ale fiinţei noastre, cu sufletul nostru – sau puteţi să-i spuneţi dumnezeu. Aceste câtece, care au fost folosite în temple sau în comunităţi spirituale au o forţă extraordinară, de a unifica propria noastră fiinţă, tocmai pentru că au fost folosite atât de mult. Peste puterea armonizatoare a cântecului în sine, a melodiei, se adaugă energia tuturor oamenilor care au folosit acel cântec vreodată. Aşa se explică puterea lor de a ne pune în conexiune cu nivelurile noastre spirituale. Dar, acestea sunt doar cuvinte. Trebuie să trăieşti aşa ceva pentru a putea înţelege cu adevărat despre ce este vorba.

« Corpul de vis »

- Înafară de lucrul cu sunetele sacre, dragă Monique, lucrezi şi cu visele. Poţi să ne spui mai mult despre acest subiect?Care sunt primii paşi în lucrul cu visele?

- Visele sunt limbajul subconstientului nostru. Cea mai mare parte a constiintei noastre se afla dincolo de granitele mintii. Mesajele subconstientului si limbajul acestuia pot fi invatate. Putem invata visarea lucida, adica sa intram pe taramul visului in mod constient, nu in timpul somnului, pentru a avea acces la intelepciunea adanca aflata acolo. Inainte, umanitatea stia sa se foloseasca de aceasta resursa si mai stia ca realitatea de-acolo este la fel de palpabila ca si realitatea obisnuita. Corpul visului de care se folosesc samanii din culturile ancestrale, pentru a comunica cu intregul univers este accesibil oricui. Toti am avut in viata noastra vise importante, care ne-au marcat, vise premonitorii care ne-au urmarit in realitatea ordinara. A invata sa ne descurcam in realitatea inefabila a visului poate aduce avantaje uriase. De pilda, putem rezolva situatii complexe in vise, iar realitatea ordinara urmeaza apoi evenimentele din starile de vis. De asemeni, in vise putem afla raspunsuri importante la problemele care ne framanta si putem dezamorsa stari psihice pe care, daca le lasam nerezolvate, pot conduce chiar la boli fizice. Lumea visului are legatura cu adancurile fiintei noastre. De-acolo razbat, pana in constienta obisnuita, intuitia, creativitatea, inspiratia si geniul. In interiorul nostru se afla resurse uriase de cunoastere si vitalitate, caci prin corpul de vis suntem in legatura cu intregul univers. Primii pasi catre aceasta lume interioara ii puteti face singuri. Inainte de a adormi, repetati-va cel putin de trei ori ca va veti aminti visul. Faceti acest lucru mai multe seri la rand, chiar daca nu va merge din prima incercare. Rugati visele sa ramana cu voi dupa trezire. Apoi, nu va treziti cu ceasul desteptator. Mai ramaneti putin in pat, cu ochii inchisi. Aveti langa voi pe noptiera, pregatit, un carnetel. Faceti-va astfel un caiet de vise pe care sa-l cititi din cand in cand. Pot aparea revelatii si intelesuri surprinzatoare. Nu lasati pe nimeni sa interpreteze visele in locul vostru. Intelesurile lumii viselor sunt foarte personale. Numai voi insiva puteti gasi adevaratul inteles. Cand nu intelegeti un vis, puneti-va intrebarea in minte si asteptati. Raspunsul va veni singur, deodata, integral, ca un inteles brusc, si niciodata ca rezultat al unui rationament. Cat despre visarea lucida, acestia sunt primii pasi. Pentru restul, va trebuie un ghid care sa va invete, prin practica, modul in care puteti intra, dupa voie, in lumea interioara a visului. Nu e greu, mai ales pentru aceia care, deja, sunt atenti la murmurul universului interior.

- Care este legătura între lucrul cu visele şi Sunetele Sacre?

Lucrul cu visele şi lucrul cu Sunetele Sacre tind să ne conducă în acelaşi spaţiu subtil al propriei noastre fiinţe. Sunt moduri de a duce în conştienţa ordinară stări, trăiri, informaţii şi tot felul de lucruri care se află în domeniile inconştiente ale conştiinţei nostre. Dealtfel în aceasta constă dimensiunea terapeutică a stărilor de conştiinţă extinsă: aducerea în conştienţă a unor elemente inaccesbile altfel. Învăţând să lucrăm cu visele, cu sunetul sau cu orice altă abordare care expansionează conştiinţa, descoperim lucruri noi dspre noi înşine. Este o chestiune nu numai de dezamorsare a unor trauma, de vindecare interioară pe toate nivelurile, dar şi o chestiune de evoluţie spiritual. Dealtfel, aceste două lucruri, vindecarea şi evoluţia spiritual, sunt aspecte ale unui singur process interior. Adevărata vindecare vine întotdeauna din interior şi este întotdeauna legată de anvergura conştientă a fiinţei care suntem.

Iubirea de Maria Timuc

Cînd cineva îţi spune “te iubesc”, simţi că-ţi cresc aripi. S-ar putea să te simţi flatat, or s-ar putea să te simţi îngrijorat pentru că nu-ţi doreşti dragostea ce-ţi este declarată. Dar, ştii tu oare că iubirea pe care o simte altul pentru tine este locuinţa conştiinţei, a inimii şi a minţii sale? Ştii tu, oare, că acela ce simte dragostea este merituosul autentic? Acela ce poate iubi este acela ce poate simţi, trăi, arde, visa şi vindeca? Ştii că “iubitorul” locuieşte în palatul de aur al dragostei atunci cînd îţi spune cu toată inima “te iubesc”? Nu despre tine este vorba în lăuntrul unei declaraţii de dragoste. Tu eşti numai un stimul. Iubirea, însă, vorbeşte despre cel ce-o simte. Despre cel ce-o exprimă. Iubirea este în starea de conştiinţă a “iubitorului”.
Cînd îţi spune “te iubesc”, celălalt îţi vorbeşte despre locuinţa frumoasă a sufletului său. Îţi descrie locul interior din care te vede şi ochiul prin care te priveşte. Iubirea îl face neasemuit de frumos pe cel ce-o trăieşte cu întreaga fiinţă. ŞI această stare de iubire se răsfrînge, apoi, şi-n jurul lui, dar nu pentru că ar face personal ceva pentru aceasta. Iubirea nu se răsfrînge ca un efect al meritelor personale, cît pentru că ea se naşte într-un spaţiu sacru ce-l înconjoară pe acela ce iubeşte.https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhQknbMx5JwxfOlePVGgsX6ws6z-HDxD_6ZBm0YRR2-prAk05F1V7FcDhc4h-cbmlU2mkPUYVUELlYsSbfLANjRvPD5QyrD8aSs6dHSdVZ7iZlYv1JL1WXu9HxLOGRwJP5lCq1D1O-BCfE/s1600/OS33055.jpg Energia iubirii se transmite spontan, fascinant, tulburător, iar aceasta poate speria, poate îngrijora, poate..răni, tulbura sau poate respinge. Nu, nu iubirea respinge, căci iubirea nu respinge niciodată. Gîndurile noastre despre iubire ne îndepărtează de ea. Gîndurile noastre omeneşti îşi cresc picioare înalte pentru a fugi de iubire. Cu fiecare iritare, nefericire, judecată sau gînd negativ, ne ducem mai departe de spaţiul sacru al dragostei şi aceasta-i alegerea noastră. Cu fiecare bucurie şi cu fiecare clipă de iertare, ne apropiem de dragoste şi avem şansa extraordinară a renaşterii noastre în acela care poate spune “te iubesc”.

.Ar fi de dorit, ar fi de visat şi ar fi de căutat în fiecare zi starea de a fi tu “iubitorul”, căci în trăirea ta se piteşte frumuseţea şi-n puterea ta de a iubi se găseşte fericirea după care alergi neîncetat. În tine se află ochiul frumos, ca şi acela urît. Prin ochiul tău vezi “bîrna” sau “floarea” altuia. Dar, orice ai vedea, orice ai descrie, orice ai spune nu faci decît să descrii, să vezi şi să spui..cine eşti tu în lăuntrul tău. Gura îţi descrie inima şi, fie că vorbeşti de bine, or de rău, tu descrii starea de conştiinţă din care vorbeşti. Dacă spui şi simţi “te urăsc”, are asta legătură cu cel pe care-l urăşti? Nu, nu are. Deşi asta crezi. Deşi ai argumente să crezi. Îţi spui cît este de rău, de vulgar, de absurd, fanatic, nechibzuit, obraznic sau prost..”subiectul” urii tale. Dar..îl descrii din tine însuţi. În tine s-a cuibărit percepţia urii. ŞI aceasta este o stare de conştiinţă aflată la polul opus iubirii. De aceea poţi fi frumos în dragostea ta, dar..niciodată în ură. Poţi fi frumos în iertare, dar niciodată..în zbuciumul minţii tulburate. Pentru un om este firească şi tulburarea, dar să nu rămîi în ea mai mult decît ai rămîne cu degetul într-o baltă murdară. Căci..de acolo nu vei putea simţi “te iubesc” şi nu vei găsi gîndurile de dragoste pe care le visezi. Dintr-o baltă “murdară” nu poţi scoate apă bună de băut, cum dintr-o stare de spirit de “baltă” nu ai cum să simţi şi să gîndeşti dragostea. Cel ce spune “te iubesc” este fericitul şi frumosul lumii. Căci atunci el descrie “lăcaşul” interior din care priveşte obiectul iubit. De aceea nu ai un merit maret cînd altul te iubeşte, cît atunci cînd tu însuţi..iubeşti.

UN MAESTRU AL IUBIRII De Herbert Hahn

(în traducerea Gabrielei Cimpeanu)


Prin ţările dinspre Soare-Apune călătorea odată un om despre care se vorbea foarte mult.

Se povesteau multe despre minunile pe care el le înfăptuia şi era numit Maestrul iubirii. Un lucru era şi rămânea ciudat: nimeni nu ştia unde tocmai se află.

El apărea în mod misterios şi la fel de misterios dispărea. De obicei un elev zelos îl însoţea.



Un nobil căruia dezvoltarea şi creşterea valorilor sale îi erau mai importante decât rangul, dori să-l cunoască pe Maestrul iubirii. Pentru învăţătură cheltuise deja mult timp şi bani. Nici pentru a-l găsi pe maestru nu pregetase să depună orice efort. El căută fără odihnă, dintr-o ţară în alta, timp de aproape trei ani.

Într-o seară sosi într-un sat în care auzise că Maestrul iubirii ar fi zăbovit numai cu câteva ore mai înainte. Ultima oară el a binecuvântat pentru rodnicie ogorul unei văduve sărace şi apoi s-a îndreptat spre capela din pădurea ce se afla în apropiere. Cu toate că deja se lăsa seara nobilul îşi luă rămas bun, sări în şa şi o porni la galop spre pădure.



În curând întâlni doi călători: un bătrân respectabil cu o privire clară şi pătrunzătoare, un tânăr cu trăsături şterse, îmbrăcăminte ponosită, dar cu o ţinută foarte dreaptă.



Nobilul sări de pe cal, se înclină adânc şi vorbi: „Am cinstea de a-l saluta pe Maestrul iubirii? Îmi este permis să-l însoţesc?”



Bătrânul nu răspunse nimic. Îi făcu în tăcere un semn prietenos cu mâna, pe când tânărul nu schiţă nici un gest.

Nobilul se bucură de acest gest modest. Cu plăcere l-ar fi urmat pe acest bătrân. El îl preţuia de mult timp, acum îl găsea şi mai demn de a fi iubit.

Îşi luă calul de căpăstru şi porni alături de ceilalţi doi călători la drum în noaptea ce se cobora. Lui îi era ruşine să aibă un cal, pe când însoţitorii săi călătoreau aşa de săraci prin lume.

Iată însă că în drum întâlniră un cerşetor. Bătrânul întinse mâna şi-i dădu un taler. Tânărul rămase tăcut locului.

Nobilul avu un gând frumos. Se îndreptă către cerşetor şi-i oferi calul său în dar. Acesta luă plin de mulţumire darul nobilului.

Pe când cerşetorul se îndepărta cu calul, bătrânul murmură un cuvânt de laudă.

„Aceasta a fost prima mea lecţie de la Maestrul iubirii”, gândi mulţumit nobilul, „şi nu se vor lăsa aşteptate nici următoarele.”

Un singur lucru îl uimi: tânărul nu ridicase decât din umeri.



În curând sosiră la capela din pădure. În apropiere se afla casa pădurarului. Pădurarul murise, dar văduva şi fata sa mai locuiau în casă. Ele îi găzduiră pe călători peste noapte. Pentru aceasta ei îi tăiară şi cărară lemne în dimineaţa următoare. Tânărul mai săpă şi nişte răzoare în grădină.

Apoi ei o porniră din nou la drum.

Copila pădurarului adusese la despărţire viorele, câte un bucheţel pentru fiecare dintre ei. Apoi îi petrecu făcându-le semn cu mâna.

De la primul pas tânărul aruncă buchetul său. Şi nu aruncă nici o privire înapoi, atâta timp cât fata le făcu din mână.

Bătrânul îl privi uimit pe tânăr dar nu spuse nimic.

“Bădăranul”, gândi nobilul. “Şi asta în prezenţa maestrului!?”



La amiază sosiră la o mănăstire de maici. Stareţa era vestită în lung şi-n lat pentru blândeţea ei. Nimeni nu-şi putea aminti să fi auzit un cuvânt rău din gura ei.

Buna stareţă îi ospătă pe călători cu cele mai alese bucate. La rugămintea nobilului ea îi conduse şi prin chiliile atât de simple, dar pline de atmosferă.

„Aici este chilia în care mă rog eu”, rosti ea încet. Şi ea arătă spre o cameră mică şi luminoasă. Lumina soarelui se răsfrângea printr-o fereastră a cărei sticlă era de un auriu fin. Din ramele ei surâdea binevoitor un minunat chip al sfintei Cecilia.Cu paşi sfioşi intrară cu toţii.

Tânărul intră împiedicându-se. Când dori să arate cu toiagul către fereastră, alunecă şi căzu peste ea. Zăngădind cioburile căzură pe podea, ceilalţi ţipară.

„O, e sticlă! strigă el, mulţumit în acelaşi timp.



Bătrâna stareţă se cutremură. Lacrimi i se iviră în ochi, chipul i se înroşi.

„Mojicul să aibă mai multă grijă! Doamne, iartă-i păcatul!”

Şi suspinând se îndreptă către bătrân: „Acesta era chipul la care m-am rugat în fiecare zi, timp de patruzeci de ani.”



Bătrânul era mişcat. Dar el nu ridică decât din umeri.

Nobilului îi ardea toiagul în mână. Dar el nu-l privea decât pe bătrânul cu ochi senini şi pătrunzători. Când acesta sărută cu pioşenie mâna stareţei, el gândi: „Ce maestru, cu adevărat al iubirii el este! Da, pe lângă el voi deveni cu adevărat mare!”



Dar când îşi reluară călătoria, el îl luă pe bătrân deoparte şi-i şopti: “Ar trebui să fiţi mai puţin îngăduitor cu însoţitorul vostru!”

Bătrânul dădu numai din cap.



Spre seară ei sosiră într-un oraş. Acolo merseră la un medic, care tocmai terminase o lucrare valoroasă.

Obişnuit cu vizitele oaspeţilor străini, el le ură călătorilor din toată inima bun venit.

„Puteţi înnopta în camera mea de studiu, dacă praful prea gros nu vă deranjează.”

Bătrânul zâmbi.”Noi venim de pe drumuri de ţară.”

În curând el era adâncit cu doctorul în discuţie, iar ceilalţi îi ascultau.

Ei îl auziră pe bătrân vorbind de acţiunea plantelor ce înfloresc primăvara, despre cele care înfloresc toamna, despre ierburi simple care numai în anumite faze ale lunii devin tămăduitoare, despre mii de alte secrete ale relaţiei intime dintre om şi plantă.

Doctorul îl asculta cucernic si îşi lua notiţe. Legase deja din câteva foi o carte; acum o desfăcu şi făcu ici şi acolo completări, în timp ce bătrânul povestea cu plăcere.

„Un maestru al iubirii şi al înţelepciunii” se miră nobilul nostru.

Deoarece era numai începutul primăverii şi serile erau încă reci, fu aprins şi un foc în şemineu. Pentru a simţi mireasma proaspătă a florilor, o fereastră rămase deschisă. Bătrânul povestea şi doctorul scria; ceilalţi ascultau. Nimeni nu părea să observe cum pe cerul înserării se adunau nori.

Dintr-odată o pală de vânt se năpusti în încăpere şi cuprinse câteva foi… şi deja erau vânturate afară prin grădină. Doctorul, bătrânul, nobilul, toţi trei se repeziră după ele în grădină. Ploaia se apropia. Vai şi amar dacă preţioasele hârtii ar fi fost udate sau rupte. Urmară rafale din ce în ce mai puternice. Toţi încercau să prindă câte ceva. Nimeni nu observase că tânărul rămăsese în cameră.

În sfârşit reuşiră să adune toate foile.

„Ar fi putut să se termine rău”, spuse doctorul abia răsuflând.

Fericiţi cei trei reintrară în cameră. Dar paşii li se poticniră când îi întâmpină un fum greu. O ultimă rafală de vânt prinsese ultimul teanc de hârtii şi îl aruncase în şemineu. Câteva resturi arse şi chircite zburau prin cameră. Un teanc gros ardea deasupra lemnului.

Tânărul stătea în faţa şemineului cu mantia desfăşurată, ca nu cumva vreo foaie să scape în cameră.

Doctorul se prăbuşi leşinat.

Bătrânul era cutremurat. El închise fereastra şi-i puse celui leşinat un prosop umed pe frunte.

Tânărul se apropie de doctorul leşinat şi-şi aşeză pentru o clipă mâna pe fruntea lui.

Acesta îşi reveni. „Îţi mulţumesc!”

„Nu lui, nu lui”, se revoltă nobilul „El tocmai a…”

El nu-şi termină vorba. Bătrânul îl apucă de braţ şi-l trase afară. Curând erau din nou în pădure. Când se găsiră sub primii copaci nobilul se opri.

„Maestre al iubirii, asta e prea mult. Acela stă şi se uită cum munca unei vieţi piere în flăcări, este distrusă şi plin de neruşinare mai primeşte şi mulţumirile.

Goneşte pe cel care nu este demn să-ţi fie elev. Sau eu va trebui să te părăsesc chiar astăzi.”

Bătrânul tresări. Apoi el murmură:”Doamne opreşte-te. Nu el este elevul. Eu… sunt numai un elev. El…Maestrul iubirii.”

Nobilul crezu că visează.

„Acela…Maestrul iubirii?”

Simţi că-l cuprinde ameţeala.

„Doamne dacă asta e iubire, iar tu elevul acestei iubiri, atunci eu sunt nebun sau întreaga lume. Văd că am fost înşelat: eu am să plec chiar acum.”
Şi se întoarse să plece.

Tânărul îi ieşi în cale. „Aşteaptă şi înţelesul”.



Chipul îi era schimbat. Ochii îi străluceau ca lumina soarelui. Întreaga sa fiinţă emana bunăvoinţă.



Nobilul amuţi. Bătrânul văzând această schimbare, îi şopti:”Vei crede în sfârşit că nu sunt prea bătrân să-i fiu elev acestui maestru al iubirii?”

Pentru că ceilalţi doi se aşezaseră nobilul îşi căută şi el un loc.



Tânărul vorbi.

„Eşti uimit de cele ce ai văzut astăzi? Şi totuşi eu nevolnicul nu am slujit decât în numele iubirii.



Dacă am aruncat buchetul de viorele, am avut un motiv bun.



Fata care jurase credinţă altuia, prinsese drag de chipul meu. Dacă aş fi privit numai o dată înapoi, atunci într-o singură clipire şi-ar fi pierdut cinstea, pentru totdeauna. Aşa am fost dur în slujba iubirii.



Stareţa mănăstirii era plină de dulceagă pioşenie şi mândrie ascunsă. Oamenii o considerau incapabilă de a face rău. Ei spuneau că devenise asemenea unui înger, ca sfânta Cecilia în faţa cărei îngenunchea în fiecare zi. Dar eu am dezvelit grimasa diavolească din sufletul ei. Aşa am adus un vânt proaspăt şi am devenit stângaci din iubire.



Pe doctor îl pândea primejdia să adoarmă peste cărţile lui. A scrie cărţi nu e nimic nou pentru el. Asta ar fi reuşit şi de când era în leagăn. Această viaţă cere ceva nou de la el. L-a investit să fie vindecător. De aceea am lăsat cartea să ardă, în loc să o salvez.

Esenţa înţelepciunii care s-a ars, am cuprins-o în cuvinte pentru noua sa viaţă şi i le-am aşezat pe creştet.

În capul său vor prinde rădăcini şi îi vor înflori în inimă.



El va tămădui chiar mâine un bolnav, pe care renunţase să-l mai viziteze. Şi în ceasul morţii sale, va binecuvânta seara de primăvară în care i-a ars cartea.

Aşa am fost nebun – tot din iubire.

Acesta este sensul. Nu sunt decât un umil slujitor al iubirii.”
Bătrânul îţi aplecă mişcat capul:

„Maestrul meu, maestrul meu!”
Nobilul se ridică. Pentru el începea o nouă viaţă.

„Îţi mulţumesc. Jumătate din viaţă m-am pregătit, trei ani te-am căutat, o zi te-am văzut. Acum plec; am destul de făcut pentru tot restul vieţii.”

Tânărul îi luă mâna şi o ţinu îndelung.

„Mergi şi înfăptuieşte. Dar gândeşte-te în timp ce vei călări spre casă, la ceea ce ai de făcut.”

Încă o dată pe nobil îl cuprinse mirarea.

„Eu – călare spre casă? Nu mi-am dăruit eu aseară calul la începutul lecţiilor despre iubire?”

„Iubire? Prietene, văd că va trebui să cauţi sensul acestui cuvânt, mult mai mult timp decât am crezut. Cerşetorul căruia tu i-ai dat calul era un mare tâlhar. Calul tău i-a folosit numai bine ca să fugă de pedeapsa cu moartea. Dar acum atârnă deja în ştreang. A fost prins în timp ce comanda la un han ţuică pentru un taler strălucitor. Era hanul la care ai aflat unde mă găseşti. Întoarce-te acolo şi vei găsi calul legat de iesle.

Mergi în pace prietene: întrezăresc drumuri prielnice de primăvară pentru cal şi călăreţ.”

Nobilul plecă. O bucată de drum îl însoţi bătrânul, care era un începător în învăţătură.

Totul devenise liniştit. Când atinseră marginea pădurii strălucirea lunii şi a stelelor le lumina drumul. Mireasma florilor ce răsăreau se ridica din pieptul pământului.

„Călătoreşte în primăvară”, salută bătrânul.

Nobilul porni la drum.

Fiecare pas era un cuvânt:

Da, primăvară, acum te cunosc,

Te cunosc abia de azi,

Pe tine care aduci furtuna

Şi flori în furtună
IUBIREA
http://embed.trilulilu.ro/video/oceanflower1/f606c1b819a9b0.swf
Vezi mai multe video din diverse

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=JR6-sGlSQW0&w=480&h=390]